Apollonios din Tyana despre demonul-câine sau cine e vinovat în pandemie?
În mod obișnuit o epidemie, o pandemie globală, e provocată de cineva sau ceva. E greu de înțeles pentru oricine cum hazardul a condus la adaptarea unui virus pneumonic de liliac orb care stă spânzurat cu capul în jos într-o peșteră oarecare din Wuhan și cum hazardul a determinat transmiterea lui la om. Și răspândirea accelarată în doar câteva luni la milioane de oameni de pe tot globul. Nu știu de ce, dar sună implauzibil. Numai hazard, nu tu voință divină, nu tu intenție umană malefică. Nu suntem obișnuiți cu așa explicații simple, nu putem crede că nu e o forță exterioară lumii noastre sau un agent uman implicat. Ar trebui să acceptăm că suntem furnici și orașele noastre imense mușuroaie pe care calcă cineva din greșeală. Este în natura noastră să găsim țapi ispășitori (în genul lui freudianului R. Girard), să identificăm vinovații.
La televizor, în fiecare seară lăsată de Dumnezeu, Raed Arafat ne spune că vinovații pentru creșterea curbei infectărilor suntem noi. Cei care mergem în vacanță, care bem o cafea la terasă, care ne plimbăm pe stradă fără mască (inspirând aerul infectat al purtătorilor asimptomatici), care nu ne dezinfectăm viețile când intrăm de-afară în casă. Românii sunt vinovați că încearcă să trăiască în starea de alertă sanitară și nu aleg să hiberneze o vreme. Cât anume, nu se știe. Vorba aia, sine die, adică fără termen prestabilit.
Nu cred că eu sunt vinovat pentru trasmiterea virusului pentru simplul fapt că nu mă claustrez benevol între patru pereți. Și nici nu sunt responsabil pentru controlul transmiterii lui. Guvernul României este responsabil pentru asta în România. Ei, cei care au instituit o stare de urgență temporară aproape absurdă, astfel încât ieșeam din casă cu două declarații: una să fac cumpărături și alta să i le pot duce mamei mele. Îmi era, literalmente, frică că o să mă amendeze pentru că am bifat două activități pe aceeași declarație. Cum este să trăiești într-un stat, într-o țară, în care să-ți fie frică, pur și simplu, de prostia celor care trebuie să vegheze la păstrarea ordinii? Nasol, am mai trăit asta si înainte de 1989.
În trecutul greco-roman era mai simplu (sau așa ne pare nouă acum). Apollonios din Tyana, sfântul neopitagoreic din secolul I p. Chr., a fost chemat la Efes când epidemia făcea ravagii. A adunat toată mulțimea din Efes în zona teatrului, unde a identificat „un bătrân cu înfățișare de cerșetor, clipind din ochi de parcă ar fi fost orb și care purta o traistă în care se afla o coajă de pâine; era îmbrăcat în zdrențe iar fața îi era ca de pergament”. Ne sare în ochi, în primul rând, distanțarea socială între gloata de efesieni și cerșetorul orb. Nu fizică, ci socială. Efesienii la început nu înțeleg de ce trebuie să ucidă cu pietre un cerșetor nenorocit, dar „începând unii să azvîrle cu pietre, cerșetorul care avusese până atunci ochii închiși, își aținti deodată privirile spre ei și se văzu că ochii îi erau plini de foc. Efesienii înțeleseseră atunci că acesta era un duh rău și aruncară asupra lui atâtea pietre că se făcu o movilă întreagă peste el. După câteva clipe, Apollonios le spuse să ridice pietrele și să se uite ce monstru uciseră. Și, odată descoperită făptura pe care ei crezuseră că au lovit-o, și-au dat seama că aceasta dispăruse; văzură însă un câine cu înfățișare de dulău, dar cu statură de leu uriaș și care ajunsese un fel de terci din cauza pietrelor, făcând spume la gură precum câinii turbați” (Filostrat, Viața lui Apollonios din Tyana (trad. M. Alexianu), Iași, 1997. 92).
Cine e vinovat azi, în afară de noi înșine? Îmi pare rău domnule secretar de stat dar asta e o explicație pe care nimeni nu o va accepta. Trebuie să găsiți un vinovat mai plauzibil. Nu știu, un chinez, Bill Gates, bătrînul Soros, Trump, un animal malefic sau însuși Satan. Ceva ca oamenii să creadă cât să arunce cu pietre.
