PATRIMONIU

Despre dezastre arheologice în SUA și patrimoniul românesc

Cartea scrisă de Darby C. Stapp și Julia G. Longenecker (Avoiding Archaeological Disasters. A Risk Management Approach, Left Coast Press Inc., Walnut Creek, 2009) se deschide, din prefață, cu o istorie banală în care un excavatorist, săpând, scoate cupa plină cu lemn, piatră, fragmente ceramice și oase. Acolo în SUA, pentru că există legi și se și aplică, proiectul se oprește iar antreprenorii, arheologii, birocrații și părțile civice interesate țin ședință după ședință pentru a hotărî ce să facă în continuare. Costs escalate, schedules evaporate, and people become frustrated, angry, and confused (p. 9). 

Se întâmplă și în România, în fiecare zi. Aproape sigur, chiar în acest moment undeva, într-un sat sau oraș de la noi, un constructor distruge un context arheologic.  De cele mai multe ori evenimentul trece neobservat, instituțiile statului (direcțiile și poliția de patrimoniu) fiind subdimensionate și toată energia civică fiind concentrată pentru salvarea Roșiei Montane. În plus, primul om în stat, președintele Băsescu, devine frustrat, nervos și confuz și vrea să modifice și bruma de legislație de protecție a patrimoniului astfel încât autostrăzile să nu se mai împiedice de «două cioburi» sau de o «mierlă cu penele nu știu cum»[1].

În cartea autorilor americani, în capitolul 2, The Anatomy of Archaeological Disasters, sunt prezentate două exemple, două studii de caz: The Blaine Wastewater Treatment Facility Expansion Project (în Blaine, Washington, la nord de Seattle) și The Port Angeles Graving Dock Project (în Port Angeles, Washington). În ambele cazuri construcții industriale au afectat (distrus parțial) patrimoniul arheologic (istoric) respectiv situri arheologice ale indienilor americani.

O să rezum unul dintre ele pentru a putea inventaria etapele și procedurile unei săpături arheologice preventive din US of A.

În cazul Blaine a existat un raport inițial de diagnoză arheologică făcut de o cunoscută firmă de «cultural resource» din zona Pacificului de Nord-Vest, raport care a descris situl și cimitirul și a detaliat munca de cercetare arheologică preliminară construcției. Se cunoștea de câteva decenii că în zonă este un cimitir al indienilor americani (tribul Lummi), câteva zeci de morminte fiind descoperite anterior de arheologii unei universități locale. Arheologul a încercat să coreleze planurile cercetărilor vechi cu cel al proiectatei instalații industriale, fără succes. În plus, membrii comunității tribale locale au confirmat faptul că cimitirul a fost folosit și în vremuri mai recente.

În faza următoare arheologul care a câștigat lucrările a semnat un contract (a memorandum of agreement) cu finanțatorul lucrărilor - RDA (Rural Development Agency) și executantul proiectului (autoritatea locală – City of Blaine), cu SHPO (pronunțat «ship-o», the Washington State Historic Preservation Officer), dar și cu Lummi Nation (reprezentanții comunității locale). Înainte de demararea proiectului agenția federală care a oferit banii pentru proiect a solicitat o documentație care să certifice faptul că locul ales respectă condiții prevăzute în legislația existentă, de exemplu, NEPA (National Environmental Policy Act) și NHPA (National Historic Preservation Act). Secțiunea 106 din NHPA prevedea obligativitatea unei evaluări arheologice.

Firma de arheologie locală (cu o bună reputație și vastă experiență) care a făcut evaluarea inițială a pierdut licitația, în detrimentul unei firme de construcții internațională (cu o mică divizie arheologică), care a făcut o ofertă mai apropiată de cât era dispusă primăria din Blaine să cheltuiască (aproximativ 50 000 USD, din care 40000 USD erau destinați lucrărilor arheologice propriu-zise).

În agreement-ul arheologilor cu părțile interesate s-au prevăzut metode non-distructive de diagnoză (scanare cu ground-penetrating radar) și 20 de sondaje stratigrafice manuale cu dimensiunile de 1 x 1 m (vezi plan).

În faza anterioară construcției s-au executat, cu mijloace mecanice, două secțiuni lungi, pentru a vedea unde se află complexele și, în funcție de asta, să se amplaseze cele 20 de sondaje. În prima zi s-au identificat oase umane, drept care, arheologii, urmând procedurile din contract, au contactat reprezentanții tribali și le-au transferat acestora.  În următoarele 10 zile arheologii nu au mai raportat tribului descoperirea de oase umane.  După această perioadă o comisie de specialiști (arheologi) și doi reprezentanți ai Lummi Nation au vizitat situl. Nu s-au văzut oase umane, doar numeroase artefacte, fără identificarea complexelor arheologice (structuri de locuit). Pe baza acestor observații arheologul a recomandat primăriei începerea construcției (planificarea activităților nu a mai permis pregătirea raportului arheologic), cu supraveghere arheologică (o echipă de două persoane, supervizată de arheologul șef). Ar fi trebuit să fie și doi reprezentanți ai tribului, dar participarea acestora a fost suspendată din rațiuni financiare. Din prima zi au fost descoperite oase, pe care cei care supravegheau, nu le-au identificat ca fiind umane (din cauza lipsei de experiență). În a patra zi au fost descoperite mai multe oase, dintre care unele au fost, însă, identificate ca umane. Din motive niciodată explicate nu s-au respectat înțelegerile și contractul semnat și nimeni nu a contactat tribul sau autoritățile. Pentru că au continuat să descopere morminte, lucrul a încetat și arheologii au prelevat oasele umane, artefactele și au documentat situația din teren. În a șasea zi autoritatea locală și-a exprimat îngrijorarea în legătură cu creșterea costurilor, datorate încetării lucrărilor de construcții. Până la sfârșitul celei de-a doua săptămâni de excavații au fost identificate, prelevate și puse în cutii circa 30 de morminte. Cu excepția unui mesaj telefonic (voice mail) la sediul tribal, nu s-au raportat descoperirile către tribul Lummi.

În a 16-a zi un reprezentant tribal a vizitat situl, a aflat despre descoperirea mormintelor și a anunțat Washington SHPO și, în câteva zile, lucrările au fost oprite. SHPO a decis că mutarea a două duzini de morminte a fost o încălcare a contractului, acesta a fost denunțat și procesul a început.

S-a aflat că o mare cantitate de pământ a fost excavată din zona cimitirului, transportată în altă parte pentru amenajări și împrăștiată pe o mare suprafață (cu tot cu oasele umane). Munca de recuperare a oaselor a continuat și zece ani mai târziu.

După mai mulți ani de procese s-a ajuns la o înțelegere prin care comunitatea Lummi a primit din partea firmei de construcții și a autorității locale din Blaine despăgubiri de 5 000 000 USD. Proiectul nu a mai fost început pe acel teren și o altă locația a fost găsită pentru construirea stației de epurare. Membrii tribului au fost afectați de faptul că strămoșii lor au fost dezgropați și oasele lor împrăștiate across the landscape. Nici un raport arheologic n-a fost vreodată produs, așa că, conchid autorii, din orice perspectivă am privi lucrurile, acest proiect a fost un dezastru arheologic.
Cartea continuă cu alte exemple, cu o strategie a planificării lucrărilor, cu tehnici de management al riscului, cu anexe despre legislația și structurile instituționale din diverse țări din lume (sunt amintite 23 de țări europene, dar nu și România).

În România nu se va întâmpla niciodată ceva care să respecte această structură a succesiunii evenimentelor și raportul acțiuni – consecințe, din mai multe motive. În primul rând lipsesc «indienii», adică lipsesc actorii interesați în păstrarea patrimoniului. Pentru comunitățile locale din țara noastră vestigiile arheologice sunt din categoria «două cioburi», ele nu aparțin nimănui, nu sunt revendicate de comunitate, sunt prostii inutile care încurcă lucrările agricole sau de construcție. Iar arheologii, pentru simplul fapt că par interesați de asemenea prostii, sunt niște ciudați care umblă după potcoave de cai morți și oale sparte. Mai sunt, desigur, și excepții. Proiectul construirii unei parcări subterane în Cluj-Napoca, pe străzile Universității și Mihail Kogălniceanu, deci în a doua incintă medievală a Clujului, a mobilizat, în toamna 2012, energiile comunității maghiare care a protestat timid în presă și în proximitatea sondajului arheologic. Proiectul a fost abandonat de Primăria Cluj-Napoca, probabil din alte considerente, dar exemplul e suficient pentru a demonstra că uneori ruinele pot fi revendicate. Vestigiile romane ale Clujului sunt clamate de românii verzi, cele medievale de maghiari.

Apoi, vestigiile nu sunt protejate de statul român. În fiecare județ există câte o direcție județeană pentru cultură și patrimoniu unde ar trebui să lucreze și un arheolog specialist pe post de consilier. Nu cunosc organigramele direcțiilor județene din țară dar știu sigur că nu toate au un angajat specializat pe problemele patrimoniului arheologic (de obicei sunt arhitecți, specialiști în patrimoniul construit, și el extrem de important și aflat sub asediu din cauza modernizării edilitare). În comisiile zonale ale monumentelor, organisme consultative ale direcțiilor, abia dacă mai există câte un arheolog pentru patru județe, rătăcit printre arhitecți și ingineri constructori. Poliția de patrimoniu are un angajat pe județ. Și-atunci, mă întreb, cum poate o asemenea structură subdimensionată și subfinanțată, să gestioneze riscurile distrugerii patrimoniului arheologic?

Celălalt punct slab al cazului Blaine, diagnoza arheologică insuficientă și nerespectarea procedurilor de protecție a patrimoniului, este regulă în România de azi. Foarte puține lucrări care implică excavații și, deci, distrugerea vestigiilor din sol și subsol ajung să urmeze calea procedurilor legale. De obicei, birourile de urbanism din primării, acordă autorizații de construcție fără să țină cont de faptul că perimetrele se află în zone cu vestigii reperate (sau, mai mult chiar, în zonele de protecție arheologică). Este adevărat și că planurile de urbanism general și zonal ale localităților nu sunt aduse la zi și zonele de protecție nu sunt delimitate corect sau deloc. Deficitară este, în România, și inventarierea și cartarea zonelor cu vestigii arheologice reperate.

Nu cred că lucrări de construcție au fost oprite pentru «două cioburi» sau că cineva a plătit despăgubiri în România pentru distrugerea unui sit arheologic. Societatea civilă ignoră în bună măsură riscul distrugerii patrimoniului și asediul continuu la care sunt supuse moștenirile cultural-istorice (fie că e vorba de patrimoniu arheologic, construit sau imaterial). Pentru politicieni și administrația centrală problemele legate de prezervarea și/sau salvarea patrimoniului arheologic sunt piedici suplimentare în calea proiectelor economice și a planurilor mărețe de dezvoltare a infrastructurii. Legislația, și așa permisivă, este greu de aplicat și respectat de către toți actorii implicați. Despre corectitudinea licitațiilor și a acordării contractelor de execuție a lucrărilor (și de descărcare de sarcină arheologică) nu are rost să mai amintim (e suficient să deplângem condiția noastră balcanică și să dăm vina pe moștenirea bizantină și influența otomană).

Credeam că va fi reconfortant, ca român, să citesc această carte și să văd că nu suntem singurii care ne distrugem cu zâmbetul pe buze patrimoniul arheologic și istoric. Dar efectul scontat a fost invers, cazurile americane nu au făcut decât să sublinieze, să evidențieze, disfuncțiile societății noastre, să ne arate cât de departe suntem de soluții. La noi principala problemă este disprețul față de bunul public și bagatelizarea și nerespectarea legilor (National Environmental Policy Act = «mierlă cu penele nu știu cum»; National Historic Preservation Act = «două cioburi»).

---

[1]http://www.ziare.com/basescu/presedinte/basescu-de-cate-ori-dai-de-doua-cioburi-se-opresc-lucrarile-la-autostrada-862332.

http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Special/Reportaj/DIN+INTERIOR+Cine+castiga+din+comorile+Romaniei

Festschrift (1)

       

   

     Volumul, Scripta classica. Radu Ardevan sexagenario dedicata, Cluj-Napoca, Mega Publishing House, 2011 (493 p.), editat de un colectiv format din Ioan Piso, Viorica Rusu-Bolindeț, Rada Varga, Silvia Mustață, Eugenia Beu-Dachin și Ligia Ruscu, este un volum omagial, de tip Festschrift, care adună contribuții științifice ale colegilor și discipolilor celui omagiat.

Cum profesorul Radu Ardevan a excelat în domeniul epigrafiei latine, volumul este mai ușor de prezentat dacă îl comparăm cu o inscripție care respectă formularul epigrafic votiv.

Prima rubrică este rezervată părții numită invocatio, unde într-o inscripție votivă apare teonimul, acolo fiind invocați zeii cu numele lor, în dativ. În volum partea acesta este ocupată de titlul propriu-zis, curriculum vitae al celui onorat cu lista publicațiilor.

Dedicanții se ierarhizează în funcție de importanța gestului lor. Este evident că rolul principal este jucat de cei 61 de autori care au scris cele 53 de studii care i-au fost dedicate celui omagiat. Se asociază acestui gest și alți colegi, prieteni și discipoli care semnează tabula gratulatoria. Dedicația este făcută indirect, prin intermediul celor șase editori, care votum solverunt libenter merito, au îndeplinit, cu bucurie după merit, cele necesare în vederea publicării volumului.

Pars epica a unei inscripții votive conține în mod obișnuit și formulele dedicatorii, care aici corespund, de exemplu, cu două frumoase evocări cu titluri în latină, semnate de Ioan Piso și Livio Zerbini.

Cel omagiat este un istoric al Romei și al instituțiilor statului roman, epigrafist, numismat și arheolog, în trecut. Colegii și elevii care publică contribuții în volum ating subiecte diverse, dar se remarcă efortul majorității de a se apropia de preocupările celui onorat.

Echipa editorială a organizat judicios, tematic, materialele științifice, în trei categorii: studii arheologice, numismatice, epigrafice și istorice. Conținutul volumului este dominat net de studiile epigrafice. Numismatica este mai puțin prezentă, dar acest volum miscelaneu este, evident, centrat de cele două discipline auxiliare ale istoriei în practicarea cărora excelează Radu Ardevan.

Ca epigrafist, Radu Ardevan nu s-a rezumat la corectarea unor litere și haste, la ghicirea rebusului epigrafic, ci a integrat inscripțiile în discursul istoric, iar, ca numismat, nu a fost un simplu filatelist cu clasor și determinator, care să se limiteze la număratul banilor mărunți ai Antichității (cum fac prea mulți numismați de azi), ci a văzut întotdeauna, dincolo de monetă, fenomenul economic antic. Cel puțin așa îmi aduc eu aminte de la cursuri.

Mulți colegi și elevi care au publicat articole în volum s-au străduit să scrie «în genul lui» Radu Ardevan sau, cel puțin, într-un stil proxim.

Revenind la comparația abandonată dintre volumul omagial și inscripția onorifică nu putem să nu remarcăm faptul că articolele publicate sunt ca inscripțiile, diverse, după posibilitățile dedicantului: unul dedică o ara cum tabula, un signum argenteum cum base, altul o arula, un sigillum etc. E și firesc să fie așa, să existe diversitate cantitativă și calitativă și toate aceste gesturi, emfatice sau modeste, sunt de apreciat pozitiv. Nu doresc să menționez nici unul dintre articole, bun sau rău, pentru a nu îl scoate în evidență și pentru a lăsa cititorului curios plăcerea de a le descoperi pe fiecare în parte. Deși mă abțin, cu greu, să nu îi laud pe unii și să nu îi încondeiez pe alții. Poate cu altă ocazie.

RECENZII

Incursiuni epigrafice

Noua carte a profesorului Mihai Bărbulescu (Inscripțiile din castrul legionar de la Potaissa / The Inscriptions of the Legionary Fortress at Potaissa, Editura Academiei Române, București, 2012, 288 p., 150 fig.) nu este un corpus epigrafic, în ciuda titlului său și a faptului că prezintă 67 de piese epigrafice (anume inscripții în limbile latină și greacă scrise pe marmură, calcar, bronz și lut ars). Este în primul rând o carte de istorie, pentru autorul ei inscripțiile, unele publicate pentru prima oară, nu sunt decât izvoare istorice, pretexte pentru lungi excursuri narative care privesc evenimente importante din istoria provinciei Dacia și a Imperiului Roman (exempli gratia – vizita împăratului Caracalla în Dacia sau tulburările epocii lui Gallienus).

Lucrarea bilingvă, în română şi engleză, prezintă publicului de specialitate un bogat material epigrafic inedit de o importanţă majoră pentru istoria fostului oraş roman Potaissa, a provinciei Dacia şi a istoriei Imperiului Roman. Inscripţiile provin din propriile cercetări arheologice sistematice ale autorului, rezultate în urma celor 41 de campanii arheologice pe care Mihai Bărbulescu le-a condus în castrul de la Potaissa (azi Turda, jud. Cluj).

Ruinele Turzii au atras atenția încă din Renaștere călătorilor ca Pierre Lescalopier sau Jacques Bongars, iar inscripțiile sau sculpturile descoperite au fost înregistrate în manuscrisele primelor corpora epigrafice sau ale colecțiilor de antichități. Cum prezentarea inscripțiilor din castrul de la Turda nu putea să-i treacă cu vederea pe primii epigrafiști ca Mezerzius, Zamosius, Gruterus, Ariosti etc. sau colecționismul modern (colecțiile lui Kemény Joszef, Nagy Miklos, farmacistul J. Wolff, Botár Imre sau Téglás István), în Introducere (p. 18-51) profesorul Mihai Bărbulescu rezumă Cercetările epigrafice privitoare la Potaissa. Preocupările care vizează epigrafia potaissensă sunt tratate exhaustiv, fiind amintiți toți cei care au publicat sau recitit inscripții epigrafice de la Turda, de la Mezerzius la Petolescu.

Prezentarea inscripţiilor este judicios organizată: în prima parte sunt reluate inscripţiile vechi, cunoscute încă din epoca modernă şi deja publicate în corpora epigrafice, dar care vorbesc despre castrul legionar şi despre edificiile acestuia. Acolo unde a fost posibil, vechile lecturi au fost ameliorate, uneori fragmente noi completează vechile inscripţii. În plus, cercetările arheologice au condus la cunoaşterea planului şi organizării interne a castrului. Astfel, în capitolul A. Castrul sunt prezentate o serie de inscripții (unele cunoscute încă din CIL, altele descoperite foarte recent) care vorbesc despre edificii din castru (în special spații din clădirea comandamentului, principia). Unele sunt foarte importante pentru înțelegerea fazelor de funcționare a edificiilor respective. Trebuie remarcat faptul că toate inscripțiile databile care fac referire la aedificia aparțin epocii Severilor (195, 198-209 p. Chr.) sau domniei lui Gordian III (cele care atestă o basilica legionis, o schola beneficiariorum, o schola signiferorum). În ce privește restituirea inscripțiilor  acestor plăci de construcție, sparte în multe fragmente, remarcăm efortul autorului de a completa acest puzzle epigrafic, nu doar cu părțile de inscripții descoperite în timpul cercetărilor arheologice, ci și cu fragmente cunoscute încă din secolul al XIX-lea, publicate sau aflate în colecții ale muzeelor. De exemplu, inscripția de construcție / renovare a unei schola signiferorum  a fost descoperită în cercetările din 1981, 1988, 1995 etc. în timp ce un fragment (CIL III 927) exista la Góró Lajos, apoi în colecția Kemény,  de unde trece în colecția Muzeului Ardelean.  Astfel, părți din inscripție s-au descoperit din primele decenii ale secolului XIX până în ultimul deceniu al secolului XX. În 2008 în fața porticului încăperii presupusă de autor ca fiind schola signiferorum s-a descoperit un signum din bronz reprezentând un hipocamp. 

În capitolul al 2-lea B. Legiunea, momente importante din istoria legiunii a V-a Macedonica şi a castrului acesteia sunt ilustrate cu ajutorul inscripţiilor onorifice (de o deosebită importanţă dovedindu-se inscripţiile bazelor de statui ridicate în basilica clădirii comandamentului pentru Caracalla şi Iulia Domna), dar şi a unor altare votive, cum sunt cele dedicate de Publicianus care schimbă sensibil viziunea istorică despre ultimele decenii şi sfârşitul provinciei Dacia.

Laterculi care ornau bazele unor statui ridicate în basilica clădirii comandamentului  pentru M. Aurelius Antoninus Caracalla și mama sa Iulia Domna, conțin liste cu numele centurionilor din  10 cohorte ale legiunii, cei care au suportat costul înălțării respectivelor statui, probabil cu prilejul vizitei împăratului din anul 214. Dacă în 1987 era cunoscuți 21 de centurioni ai legiunii V Macedonica, acum numărul lor, grație acestor inscripții, a ajuns la 64. Așa cum observam de la început, inscripțiile nu sunt tratate doar pentru a le întregi, pentru a completa rebusul epigrafic. Inscripțiile pentru Caracalla și Iulia Domna prilejuiesc autorului un excurs istoric rediscutând contextul presupusei vizite a lui Antoninus în Dacia. Indiferent dacă împăratul a ajuns aici, dacă a inspectat sau nu orașele și castrele provinciei traiane, un lucru este cert, anume că el a fost așteptat. Statui și inscripții pentru Caracalla singur sau împreună cu mama lui, altare votive dedicate pentru sănătatea familiei imperiale apar peste tot, la Ulpia  Traiana, Tibiscum, Micia, Germisara, Ilișua, Inlăceni, Cășei, Gilău, Porolissum și, bineînțeles, Potaissa.

Un subcapitol B. b. se intitulează momente de istorie, aici fiind tratate pe larg trei inscripții foarte interesante și problemele ridicate de acestea. Un mic altar documentează prezența în castrul potaissens a soldaților din legio VII Gemina Felix, cantonată la Leon, în Hispania Tarraconensis. Prezența acestei legiuni la Potaissa și Porolissum a generat o întreagă "dispută epigrafico-istorică" pe care autorul o rezumă aici.

Două altare dedicate de un anume Publicianus, descoperite în anul 2000, în colțul sud-vestic al spațiului E din thermae, sunt poate cele mai interesante inscripții descoperite în ultimele decenii în Dacia. În ciuda faptului că sunt dificil de descifrat (sunt scrise pe un conglomerat calcaros grosier, conțin rânduri martelate), un lucru este limpede, așa cum arată profesorul Mihai Bărbulescu, anume că Publicianus este praefectus alae I Batavorum milliariae și, în același, timp locțiitor al comandantului legiunii (agens vice praefecti legionis). Această funcție ne plasează după reforma lui Gallienus, în timpul domniei turbulente a acestui împărat sau imediat după, până la părăsirea oficială a Daciei de către Aurelian. Astfel, aceste două altare aruncă o lumină cu totul nouă asupra acelei amissio Daciae din timpul lui Gallienus, fiind comparabile, mutatis mutandis, cu inscripția lui M. Simplicinius Genialis de la Augsburg. Așa cum altarul lui Genialis a generat discuții interminabile, a fost subiect de colocvii și de volume de studii, tot așa și discuția referitoare la altarele lui Publicianus nu se va încheia curând. Dar, indiferent cine este împăratul martelat, Gallienus, Claudius sau unul din uzurpatorii dunăreni cunoscuți (Ingenuus sau Regalianus) aflăm că legiunea (sau o mică parte a ei) era în castru după reforma lui Gallienus.

Ultima parte, capitolul al treilea C. Viața cotidiană conţine inscripții votive şi instrumenta (tegulae scriptae, lucernae, amphorae, pondera, anuli  și piese de echipament militar cu inscripții) care întregesc imaginea modernă asupra universului cotidian al unei tabere legionare romane.

La sfârșitul acestei prezentări sumare putem concluziona că avem în față un volum scris cu acribie și competenţă de către un istoric al antichităţii, un cunoscut arheolog care se transformă prin această contribuţie într-un veritabil epigrafist. Cartea Inscripțiile din castrul legionar de la Potaissa nu este doar un corpus, un instrument de lucru, ci un fragment de istorie a legiunii și a taberei ei, văzut din perspectivă epigrafică. Este, evident, și un instrument, dar, dincolo de simplele restituiri epigrafice, de o importanţă deosebită se relevă interpretările istorice care reprezintă câştiguri semnificative pentru ştiinţa noastră. 

PATRIMONIU

Obiceiul țerii

În 1913, publicând monumente epigrafice de la Troesmis, Vasile Pârvan descrie condițiile de descoperire:

«În apropierea comunei Turcoaia, la sud de Iglița (Troesmis). Locuitorul Petcu Slave a găsit în anul 1904, întâmplător, pe pământul său de cultură așezat ca la vreo 1500 m de raza comunei, un zid de piatră gros de c. 0,55 m, pe care l-a distrus până la o adâncime de 1.70 m și pe o lungime de c. 3.50,scoțând după obiceiul țerii toate pietrele, pentru a le folosi la vreo clădirea de-a sa.»

Arheologul profită de ocazie și se lamentează suplimentar într-o notă de subsol, deplângând starea de fapt și nepăsarea cronică a autorităților:

«Socotesc ca o datorie de conștiință să protestez și cu acest prilej împotriva vandalismelor dela Celei, unde subt ochii jandarmilor și ai autorităților comunale, cu toate intervenirile noastre repetate, atât prin Ministerul Instrucțiunei cât și direct la inspectoratul general al Jandarmeriei, distrugerea importantelor resturi antice de la cetate (castelul antic) și de subt sat (orașul civil antic), continuă absolut neturburată». (V. Pârvan, Descoperiri nouă din Scythia Minor, în Analale Academiei Române, seria 11, tom XXXV, Mem. Secț. Ist., București, 1913, p. 491, n.1.).

În ciuda legislației îmbunătățite nu s-a schimbat mare lucru privind protecția patrimoniului arheologic. Omul simplu din România distruge și refolosește vestigiile găsite pe pământul său sau distruge și ascunde urmele distrugerii. Autoritățile se prefac că protejează patrimoniul, iar arheologii se lamentează și protestează în note de subsol sau pe facebook. După obiceiul țerii...