Festschrift-urile e viața
mea!
Despre manelizarea învățământului superior cu ocazia lansării unui volum omagial[1]
În peisajul editorial din
România postdecembristă a explodat genul aceasta al volumelor miscelanee
dedicate profesorilor cu diferite ocazii, volume de tip Festschrift sau
Gedenkschrift. Existau și înainte, știind câteva din perioada interbelică
dedicate lui N. Iorga, fraților Lapedatu, sau de mai târziu, lui P. Constantinescu
Iași sau C. Daicoviciu. Înmulțirea numărului de volume omagiale sau memoriale
după 1989 indică democratizarea practicii dedicării, respectiv înmulțirea
discipolilor și implicit a maeștrilor beneficiari. Dintr-o analiză a producției
de volume omagiale din România ultimelor trei decenii un istoriograf din viitor
ar putea să creioneze evoluția școlilor de
arheologie și istorie. Ar fi deconcertat, cel puțin, de bogata și variata
producție de volume omagiale, de inegalitatea științifică a omagiaților și de
numărul variabil de discipoli. Așa cum am zis în scurta prefață o mână de
discipoli nu înseamnă o școală. Dar ca și în alte domenii ale vieții sociale
din România și această producție de volume dedicate e marcată anarhism și
mandarinism. De la centralizarea culturii în epoca României socialiste s-a trecut
la o fragmentare anarhică, la un policentrism care amintește de China epocii
mandarinilor. Instituțiile de învățământ superior au apărut ca ciupercile după
ploaie, cu finanțare de stat sau privată, în majoritatea centrelor reședință de
județ. Așa cum pe vremea lui Ceaușescu fiecare oraș avea echipă de fotbal și
stadion, după Revoluție fiecare municipiu reședință de județ trebuia să aibă o
universitate. Au apărut atunci mulți profesori, veleități profesorale,
discipolii și, inevitabil, a crescut producția de volume omagiale. Acest
fenomen nu e încă încheiat. Fărâmițarea anarhică a monolitului care a fost
învățământul superior de stat în epoca comunistă a antrenat un fenomen
concurențial cel mai bine definit de termenul canibalizare. Fiecare instituție
nou apărută a trebuit să acapareze o parcelă din ager publicus, aceasta însemnând concret fonduri și studenți. Numai
că această concurență de tip neo-liberal nu se produce ca în economie unde
principiul produsului mai ieftin și mai calitativ reglează piața. În domeniul
culturii, și îmi place să cred că istoria și arheologia, ca și alte științe
umaniste aparțin acestui domeniu, principiile prețului cel mai mic și al
randamentului nu pot fi întotdeauna aplicate. În termenii biologiei
evoluționiste este, în fond, o selecție intraspecifică care nu va duce niciodată
la apariția unor exemplare mai adaptate. Canibalizarea de care vorbeam s-a
produs prin trei procedee – controlul dinspre centrul politic (pătrunderea în
sectoare guvernamentale și agenții de control a calității) prin care se asigură
finanțarea, dublarea competențelor (repetarea disciplinelor predate la mai
multe tipuri de facultăți sau instituții de cercetare) și generarea
prestigiului prin crearea ad-hoc al unui corp profesoral cu false valori
exhibate public și acreditate prin mult marketing cultural ca autentice. Multe
volume omagiale sunt rezultatul acestui procedeu de legitimare mutuală a
școlilor formate din maeștri și discipoli. Nu vreau să fiu înțeles greșit, nu
critic această stare de lucruri, doar
încerc să o înțeleg și să semnalez niște epifenomene, cum ar fi înmulțirea
volumelor omagiale. Pentru că viața
publică s-a democratizat era firesc să se democratizeze și cultura. După cum
este firesc să apară grupuri de prestigiu, boieri ai minții, care să acapareze
resurse și spațiu public în propriul lor beneficiu. De ce atunci această
impresie de anarhie și de lucruri nelalocul lor? Este o boală ușor de
diagnosticat, dar mai greu de tratat. Un simptom ar fi lipsa modelelor de
referință, recunoscute unanim. Care sunt instituțiile sau organismele de
prestigiu, modelele de urmat? Cine stabilește normele minimale de calitate în
acest domeniu al învățământului de istorie. Birocrații din ministere decuplați
de la realitățile profesiei sau agenții de tip ARACIS populate de profesori
universitari din universități foarte tinere.
Blamăm clasa politică și contraselecția care se face acolo, când prin aceleași procedee s-a constituit și
corpul profesoral și de cercetare din România de azi. În contextul diluării
modelelor de referință și a
indicatorilor de calitate.
Și atunci cine mai poate stabili de la ce nivel,
măsurabil cum?, poți fi beneficiarul unui Festschrift, a unei publicații
miscelanee produsă prin munca prietenilor și discipolilor. Părerea mea este că
în principiu Profesorul cu majusculă, nu neapărat profesorul ca profesie și job
la stat. Cei care au reușit prin opera lor de o viață să impună în ciuda
peisajului haotic și derizoriu pe care l-am descris. Cei care au muncit cu
sistem, determinare și moderație, neabandonând subiectul de studiu din prima
tinerețe până la senectute. Cei care au trasat direcții de studiu perene care
au depășit prima generație de discipoli și sunt urmărite de generațiile
viitoare. Care au lăsat urme concrete ale prezenței lor științifice măsurabile
prin prestigiu național și internațional, real, nu bazat pe ranking-uri efemere
de reviste (care fac parte din același joc al generării de pseudo-prestigiu de
care vorbeam). Cei care s-au implicat în prezervarea calității muncii de
cercetare și a profesiei din poziții administrative, pierzând din timpul care
putea fi dedicat studiului, rezistând presiunilor unui sistem birocratizat până
la absurd cum este cel din Romania de azi. Est
modus in rebus este un dicton latin pe care l-am auzit de multe ori de la
domnul profesor Mihai Bărbulescu și care a sintetizează, poate, atât cât am
putut eu vedea în mulții ani în care am lucrat împreună, o concepție de viață.
L-am auzit mai cu seamă când eram mai tânăr și, deci, mai avântat, mai radical
și tentat să depășesc măsura. L-am auzit ca îndemn și apostrofare și a fost una
din lecțiile importante, dintre multele lecții profesionale și de viață pe care
le-am primit de la domnul profesor.
