NOTE ZILNICE

 

Zilele astea am distribuit pe facebook imaginile cu această doamnă politician care a trecut de la PSD la PNL cândva în cursul mandatului de deputat. În 2016  îndrăznea să creadă în România din partea PSD, azi dezvoltă România din PNL.  În seara asta pe wall-ul facebook-ului meu aveam o postare despre activitatea doamnei și când am întrebat platforma de ce văd această reclamă mi s-a răspuns că informațiile mele corespund cerințelor de publicitate ale promotorului Cristina Burciu. Nu știu cine este această doamnă. I-am verificat cv-ul și am văzut că a fost contabilă pe la filiale de provincie ale diferitelor bănci, apoi prin intermediul politicii a ajuns să joace la altă scară. Probabil este interfața unui grup de afaceriști locali. Oricum nu am o problemă cu PSD sau cu PNL în sine, sunt niște partide și astea mai bune sau mai rele, cu oameni de toate felurile printre membri, mai buni sau mai răi și ei ca peste tot. Am o problemă cu traseismul politic. Cu inocența afișată, cu tupeul cu care ne mint politicienii despre programe, despre cum muncesc ei pentru noi. Despre cum se schimbă hainele, coafurile, culorile și noi trebuie să îi credem că sunt corecți, cinstiți, deștepți și buni de votat. Este un sistem politic viciat cel care permite asemenea derapaje. Cum poți fi azi de stânga și mâine de dreapta și să-ți schimbi pe afișe doar outfit-ul, coafura și zâmbetul?   

Pandemie

Se știe că pandemia COVID-19 e produsă de un virus respirator SARS-CoV-2, care se transmite prin particule/picături/droplets expirate de cei infectați. De aceea e bine să purtăm mască, să nu vorbim aproape și să nu stăm mai mult timp împreună în spații închise. Sunt de acord că poți să iei virusul de oriunde, dintr-un supermarket, din hazard, dintr-un lift, toaletă, dintr-o atingere întîmplătoare. Dar dacă mă pui să port mască pe stradă sau mă împiedici iarăși, ca în lockdown, să mă plimb prin pădurea Făget ai regresat din nou în Antichitatea clasică și în Evul Mediu și îmi servești teoria aerului infectat, a miasmelor și a norului de ciumă care vine și scufundă localități. Ca guvern în 2020 ai obligația să fii mai actual, mai adecvat și informat.     

Venere paleolitice...

 

Venerele astea sunt din ce în ce mai multe. Nu stiu, sunt ușor de făcut sau e o modă recentă?

Jurnal de pandemie cu autori antici (V)

Politică și pandemie. Ciuma din Atena și sfârșitul omului politic Pericles.

Ca orice pandemie din trecut și ciuma COVID-19 își urmează implacabil cursul, până ne infectăm în proporția necesară unui echilibru cerut de imunizarea de grup. Diferența față de psihoza din vremea lockdown-ului și zilele astea este că acum oamenii sunt speriați mai aplicat, mai cu sens. Cercul s-a strâns, transmiterea comunitară nu mai e o poveste de la Digi24, ci este cât de poate de concretă. Fiecare cunoaștem, deja, mai multe persoane din zona de prieteni-cunoștiințe, care au avut COVID-19 și cu care am și interacționat la un moment dat (din fericire pentru noi înainte să devină contacți sau pozitivi). Ne-am obișnuit cu sentimentul că ne putem infecta oriunde și oricând, că ți-a șuierat glonțul covidului pe la urechi de fiecare dată când ai auzit că un cunoscut s-a infectat. Mai ales acum, după deschiderea școlilor, izolarea și prevenția infectării au devenit ficțiuni. Fiecare știe că mai devreme sau mai târziu va veni în contact cu virusul. De ce nu mai sunt oamenii atât de speriați, de ce nu poartă regulamentar măști, de ce nu au priviri de câini hăituiți? Pentru că percep acum boala ca pe o gripă sezonieră, mai mult decât ca pe o ciumă, holeră sau gripă spaniolă, sau o boală nouă care te trimite direct la ATI ca în Lombardia în primăvară. Desigur că oamenii s-au obișnuit cu covidul după câteva luni de pandemie prezentă în cotidian.

Această nouă prezentare publicitară a pandemiei este agreată și de politicieni, preocupați acum de alegeri și de securizarea pozițiilor în administrarea țării pentru următorii patru ani. Asta este prioritatea lor și nu sănătatea publică, siguranța cetățenilor de pe stradă și a cetățenilor personal medical care luptă cu virusul, în linia întâi, în spitale. Și cu certitudine, nu siguranța copiilor noștri, care sunt trimiși în școli cu măști, deși era limpede de la început că peste tot unde s-au deschis școlile în lume a crescut curba infectărilor. Cum scria cineva pe facebook, s-a suspendat pandemia până după alegeri.

Politicienii de azi, care ne guvernează, nu prea iau aminte la exemplele istoriei (pentru că în general nu citesc decât rapoarte, contracte și mesajele de pe pachetele de țigări). Așa că le aduc aminte cum îl afectează o situație de criză, cum ar fi o epidemie infecțioasă, pe cel care guvernează, cu un exemplu despre Pericles și ciuma ateniană scos din Tucidide, acest al doilea părinte al istoriei. Sfârșitul carierei politice a lui Pericles din cauza ciumei, după ce a fost 15 ani strateg, este povestită și de Plutarh, în Viețile paralele.

Mai multe decizii proaste l-au pierdut pe omul politic atenian. Expediția eșuată în Argolida (eșuată și din cauza faptului că soldații s-au molipsit de ciumă) și pustiirea teritoriului agricol al Aticii a revoltat poporul. Adunarea poporului Aticii între zidurile orașului și mizeria și condițiile precare au favorizat răspândirea ciumei în oraș, dar cunoștințele medicale de atunci nu permiteau sesizarea acestor legături cauzale, pentru că medicina hippocratică explica ciuma prin stricarea aerului din cauza infectării (miasmelor – miasmata). Anticii considerau molimele pedepse divine și la originea lor se află de obicei o crimă, un sacrilegiu. Pentru molima din 596/593 a. Chr. cauza a fost «crima kylonică», când arhontele Megakles din familia Alkmeonizilor i-a ucis pe partizanii lui Kylon, refugiați pentru protecție la altarul de pe Acropolă. Spartanii au reactivat propagandistic acest delict vechi de două secole pentru că Pericles aparținea pe linie maternă familiei Alkmeonizilor. Astfel, omul politic Pericles cade în dizgrația atenienilor și este îndepărtat din funcția de strateg și amendat cu 80 de talanți nu doar datorită eșecului militar, ci și din motive religioase activate de considerarea molimei drept o pedeapsă divină. O crimă a familiei lui Pericles, considerată ispășită, nu a făcut să dispară miasma, care a dormit 200 de ani, pentru a se reactiva acum (pentru o prezentare detaliată a surselor și interpretarea evenimentelor rezumate de mine aici vezi Al. Rubel, Cetatea înspăimântată. Religie și politică la Atena în timpul războiului peloponeziac, Iași, 2006, pp.113-144).

Acest episod din vechime, de la originile democrației, ne arată că în condiții de stress social și pandemie, deciziile politice ale gloatei pot fi dictate și de irațional, nu doar de calcule pragmatice. În locul politicienilor de azi nu aș sta atât de liniștit cu ochii pe sondaje și cu primarii în funcție realeși. Nu știi niciodată ce explicații bizare poate genera o pandemie în desfășurare, iar poporul știe să găsească vinovați.

NOTE ZILNICE

Ieri mi s-a confirmat din nou ceea ce știam deja, anume că nu este nici o diferență între România de azi și Imperiul Otoman medieval. Așa cum zicea Iorga în Imperiul Otoman nu era democrație doar  pentru că sultanul putea să facă pe cineva din grăjdar vizir. Dacă nu își îndeplinea misiunea pentru care a fost făcut vizir îi tăia capul.  

NOTE ZILNICE

Zicea Vintilă Horia în 1966, în Jurnalul unui țăran de la Dunăre: "Este deajuns să contemplăm figurile conducătorilor de azi ai omenirii ca să ne dăm sema de profunzimea decăderii noastre. Ei se servesc de concepte și idei complet expirate și se mențin totuși la putere; și obțin puterea folosind scamatorii vechi, demne de teatrul de marionete de odinioară. " (V. Horia, Jurnalul..., București, 2016, p. 45).  O aserțiune rămasă valabilă și azi, poate universal valabilă, de când s-a inventat politica, a doua cea mai veche meserie din lume după prostituție. Când citesc conducătorii de azi ai omenirii mă gândesc la Trump, Putin, Johnson, Erdogan, Viktor Orban, dar și la Macron și Merkel. Cumva cuvintele astea se potrivesc și azi, așa cum se potriveau și guvernelor lui Franco, Salazar sau celei de-a cincea Republici Franceze, pe când au fost scrise. 

Nu se potrivesc însă politicii românești, deloc. Politica românească nu are concepte și idei expirate, pentru că nu se servește deloc de concepte și idei. Știu că este o banalitate, un loc comun care a fost exprimat de mai multe ori în ultimii ani, dar politica în România a copiat modelul grupurilor infracționale organizate. Eu zic că e chiar sub clanurile interlope ca etică organizațională. Borfașii nu se mută dintr-un clan în altul după cum bate vântul schimbării sau după moftul lor personal. Interlopii se miros ca șobolanii și îl elimină pe intrus. Politicienii în schimb nu au miros, ei încearcă toate partidele. Am văzut azi că deja 14 primari PSD din județul Cluj au trecut la PNL, în perspectiva viitoarelor alegeri. Și nu e nici o problemă, au fost o viață roșii, acum sunt galbeni. Ludovic Orban și cei de la vârful PNL și-au pierdut probabil mirosul de la purtarea excesivă a măștii și primesc pe toată lumea. Tot azi am văzut că E. Ungureanu vrea să renunțe la candidatura la primăria Clujului pentru că unul din consilierii propuși de alianța USR PLUS a fost condamnat penal. Nu mai avem nici un fel  de repere: când ești în politică nu contează că ai trecut prin cinci partide, nici că ai fost condamnat penal (și deci ai cazier), nici că ai furat fonduri europene, nici că ai luat 4 la BAC, că nu știi să vorbești și să scrii în unica limbă a țării în care te-ai născut și a părinților tăi, că ești prost de se întunecă în jurul tău.  Contează doar că ești în partid, la pesedeu sau la peneleu, aceste două partide în oglindă, care și-au împărțit România în ultimii 30 de ani. În ultimele luni de guvernare, liberalii ne-au demonstrat că sunt la fel ca pesediștii, doar că mai flămânzi. Guvernează mai puțin, după vreo schimbare neașteptată de direcție a electoratului, și trebuie să apuce cât mai mult. Lor nu le ajung domeniile cu osânză și mulți bani, dezvoltare, energie, finanțe, etc., ei trebuie să ocupe tot, inclusiv cultura. Și să stoarcă bani din orice, din piatră seacă, că românul e schimbător și o să voteze din nou cu PSD.  

Cel mai trist e că în ciuda declarațiilor noilor grupări politice USR PLUS singura cale de urmat în politică pare cea tradițională. Hai că îi sprijinim pe liberali la primăria Bucureștiului, că numim un condamnat penal pe listă (că lumea nu e chiar așa atentă), că primim și niște foști pesediști în partid, că sunt și ei oameni și au greșit, dar acum se căiesc. 

Și facem asta de 30 de ani, și mergem la vot ca oile și îi pedepsim periodic pe cei care ne dezamăgesc. Dar nu ieșim din model, din cadrul în care croită politica românească. Turnăm oameni noi în tiparul vechi.   

(sursă foto: https://www.facebook.com/aliantausrplusCluj/photos/p.167505398174682/167505398174682/).

Jurnal de pandemie cu autori antici (IV)

Apollonios din Tyana despre demonul-câine sau cine e vinovat în pandemie?

În mod obișnuit o epidemie, o pandemie globală, e provocată de cineva sau ceva. E greu de înțeles pentru oricine cum hazardul a condus la adaptarea unui virus pneumonic de liliac orb care stă spânzurat cu capul în jos într-o peșteră oarecare din Wuhan și cum hazardul a determinat transmiterea lui la om. Și răspândirea accelarată în doar câteva luni la milioane de oameni de pe tot globul. Nu știu de ce, dar sună implauzibil. Numai hazard, nu tu voință divină, nu tu intenție umană malefică. Nu suntem obișnuiți cu așa explicații simple, nu putem crede că nu e o forță exterioară lumii noastre sau un agent uman implicat. Ar trebui să acceptăm că suntem furnici și orașele noastre imense mușuroaie pe care calcă cineva din greșeală. Este în natura noastră să găsim țapi ispășitori (în genul lui freudianului R. Girard), să identificăm vinovații.

La televizor, în fiecare seară lăsată de Dumnezeu, Raed Arafat ne spune că vinovații pentru creșterea curbei infectărilor suntem noi. Cei care mergem în vacanță, care bem o cafea la terasă, care ne plimbăm pe stradă fără mască (inspirând aerul infectat al purtătorilor asimptomatici), care nu ne dezinfectăm viețile când intrăm de-afară în casă. Românii sunt vinovați că încearcă să trăiască în starea de alertă sanitară și nu aleg să hiberneze o vreme. Cât anume, nu se știe. Vorba aia, sine die, adică fără termen prestabilit.

Nu cred că eu sunt vinovat pentru trasmiterea virusului pentru simplul fapt că nu mă claustrez benevol între patru pereți. Și nici nu sunt responsabil pentru controlul transmiterii lui. Guvernul României este responsabil pentru asta în România. Ei, cei care au instituit o stare de urgență temporară aproape absurdă,  astfel încât ieșeam din casă cu două declarații:  una să fac cumpărături și alta să i le pot duce mamei mele. Îmi era, literalmente, frică că o să mă amendeze pentru că am bifat două activități pe aceeași declarație. Cum este să trăiești într-un stat, într-o țară, în care să-ți fie frică, pur și simplu, de prostia celor care trebuie să vegheze la păstrarea ordinii? Nasol, am mai trăit asta si înainte de 1989.

În trecutul greco-roman era mai simplu (sau așa ne pare nouă acum). Apollonios din Tyana, sfântul neopitagoreic din secolul I p. Chr., a fost chemat la Efes când epidemia făcea ravagii. A adunat toată mulțimea din Efes în zona teatrului, unde a identificat „un bătrân cu înfățișare de cerșetor, clipind din ochi de parcă ar fi fost orb și care purta o traistă în care se afla o coajă de pâine; era îmbrăcat în zdrențe iar fața îi era ca de pergament”. Ne sare în ochi, în primul rând, distanțarea socială între gloata de efesieni și cerșetorul orb. Nu fizică, ci socială. Efesienii la început nu înțeleg de ce trebuie să ucidă cu pietre un cerșetor nenorocit, dar „începând unii să azvîrle cu pietre, cerșetorul care avusese până atunci ochii închiși, își aținti deodată privirile spre ei și se văzu că ochii îi erau plini de foc. Efesienii înțeleseseră atunci că acesta era un duh rău și aruncară asupra lui atâtea pietre că se făcu o movilă întreagă peste el. După câteva clipe, Apollonios le spuse să ridice pietrele și să se uite ce monstru uciseră. Și, odată descoperită făptura pe care ei crezuseră că au lovit-o, și-au dat seama că aceasta dispăruse; văzură însă un câine cu înfățișare de dulău, dar cu statură de leu uriaș și care ajunsese un fel de terci din cauza pietrelor, făcând spume la gură precum câinii turbați” (Filostrat, Viața lui Apollonios din Tyana (trad. M. Alexianu), Iași, 1997. 92).

Cine e vinovat azi, în afară de noi înșine? Îmi pare rău domnule secretar de stat dar asta e o explicație pe care nimeni nu o va accepta. Trebuie să găsiți un vinovat mai plauzibil. Nu știu, un chinez, Bill Gates, bătrînul Soros, Trump, un animal malefic sau însuși Satan. Ceva ca oamenii să creadă cât să arunce cu pietre. 

PATRIMONIU

Dezbatere Arheologia pentru toți la Institutul Național al Patrimoniului

https://www.facebook.com/Patrimoniu/videos/263292064737094

https://www.facebook.com/Patrimoniu/videos/271062790774996

Relevanța cercetării arheologice în România de azi[1]

Acum o jumătate de secol, John M. Fritz și Fred T. Plog spuneau: «We suspect that unless archaeologists find ways to make their research increasingly relevant to the modern world, the modern world will find itself increasingly capable of getting along without archaeologists».[2] Este o idee la care trebuie să reflectăm și de la care trebuie pornite discuțiile referitoare la rolul și relevanța arheologiei în societatea de azi. Sigur că puteam începe, în cheie pozitivă, cu niște truisme de tipul: preocuparea pentru trecut este una din trăsăturile definitorii ale umanității, care ne separă de regnul animal, că studierea, explorarea și gestionarea trecutului pentru uzul generațiilor prezente și viitoare este o obligație morală a oricărei societăți civilizate[3]. Dar asta ar avea rolul să ne sporească încrederea în importanța disciplinei și meseriei noastre, să ne crească gradul de confort și să ne izoleze mai departe în turnul de fildeș al omului de știință care face cercetare de dragul cercetării.

Orice arheolog întrebat în public dacă își consideră meseria relevantă pentru lumea modernă va răspunde pozitiv. Suntem excedați de importanța ei pentru că așa am fost învățați de profesorii noștri, pentru că e o meserie aleasă din pasiune și făcută cu pasiune, aproape un hobby, pentru că pe măsură ce o practici se dezvoltă un atașament special față de vestigii și locul unde sunt acestea cercetate (anume șantierele). Această pasiune și atașamentul sunt firești și pozitive până la un punct: misiunea arheologului este să cerceteze vestigiile trecutului și să le prezerve nu pentru sine, ci pentru societate. Mijloacele, cercetarea arheologică în sine, nu trebuie să se substituie scopului, salvarea/prezervarea și valorificarea acestor vestigii, integrarea lor într-un discurs care să permită accesul lor, ca surse/izvoare, în narațiunile istoriilor generale din spațiul public și din manualele de gimnaziu și liceu.

Există azi în România două categorii de cercetare arheologică: sistematică și preventivă, cu ponderi și relevanțe diferite în societate. O să mă opresc aici doar asupra gradului de relevanță social a cercetării arheologice sistematice sau fundamentale. Generația veche de arheologi deplânge constant restrângerea activității sezoniere cunoscute sub numele de cercetare arheologică sistematică și acapararea spațiului public, sub presiunea investițiilor și progresului, de noua formă de arheologie, cea preventivă. Motivele invocate sunt mai multe: șantierul arheologic sistematic are un rol formator pentru tineri și este un șantier-școală pentru noi generații de arheologi, cercetarea sistematică se face în tihnă și cu metodă, cu înregistrarea detaliată a contextelor, doar aici putându-se vedea coloane stratigrafice complete spre deosebire de arheologia preventivă care se face în viteză, sub presiunea timpului și unde partea superioară a solului e decapată mecanizat. Sigur, trebuie adăugată o nostalgie paseistă de tipul où sont les neiges d'antan? Împuținarea șantierelor sistematice (mai puține în comparație cu ce epocă? ne putem întreba) s-ar datora lipsei finanțării, în condițiile în care autoritățile locale sau județene care patronează muzeele, ori universitățile și Academia nu mai sunt interesate în programe de finanțare a șantierelor arheologice sistematice. Singurul instrument prin care Statul român mai contribuie la cercetarea arheologică sistematică este PNFCA (Planul Național de Finanțare a Cercetărilor Arheologice Sistematice) prin care Ministerul Culturii acordă, pe baza unor proiecte anuale, contracte de finanțare pentru circa 30 de șantiere sistematice. Pe lângă faptul că suma totală alocată este derizorie chiar în comparație cu țări mici vecine, precum Bulgaria, în ultimii ani putem număra o sincopă, Planul Național nefiind pus în operă în anul 2015. În aceste condiții șantierele sistematice tind să se transforme în jocuri cu lopățica în nisip. Nefinanțate, fără colective funcționale, fără mână de lucru și, mai ales, fără rezultate. De unde rezultate? când se sapă o unitate de săpătură pe an, sau uneori aceeași casetă mai mulți ani la rând. Eu personal cred că sistemul actual de organizare a șantierelor sistematice este perimat sau, altfel spus, cercetare arheologică fundamentală în România este într-o criză profundă. Cred că cei care mai continuăm să săpăm sistematic o facem oarecum din inerție, că așa am apucat și ne este frică să renunțăm. Nu cred că se întâmpla nimic grav dacă ultimii arheologi «sistematici» renunță la jocul lor secund și își îndreaptă atenția spre nevoile reale ale țării noastre capitaliste, anume arheologia preventivă și de salvare. Socialismul s-a terminat de vreo 30 de ani și cu el și eroismele oamenilor noi produși de el, care își consumau vacanțele, banii, sănătatea numai să mai facă o groapă sistematică în plus.

Lăsând ironia la o parte nu putem să nu ne întrebăm de unde indiferența asta a Statului român și a instituțiilor de învățământ și cercetare vizavi de cercetarea arheologică fundamentală? Este o cercetare care nu produce efecte directe sensibile în economic și în social. Arheologii săpând o așezare nu vor găsi leacul pentru cancer sau vaccinul pentru SARS-CoV-2, în mod sigur. O asemenea cercetare poate să aducă noi informații pentru rescrierea istoriei patriei și reșaparea suprastructurii ideologice care rulează acum România modernă. Dar nu e o presiune urgentă, mai putem funcționa ca stat, o vreme, zic eu, cu metanarațiunile daco-românismului, chiar așa erodate cum sunt. Altfel spus, în economia societății moderne cercetarea arheologică sistematică este prea puțin relevantă.

Niciodată arheologii nu vor accepta că ei poartă vreo vină. Așa sunt vremurile, care s-au schimbat, vinovată este fatidica lipsă a banilor, autoritățile care nu-i consultă când fac Disneyland-uri pe siturile arheologice pentru atragerea turiștilor, asociațiile de reenactment istoric care fac spectacole și simulări simpluțe ca să popularizeze istoria (adică nenumăratele victorii ale dacilor asupra romanilor), dacomanii care nu citesc și nu înțeleg cărțile de istorie și arheologie etc. Singura vină pe care și-o asumă este că nu se face știință de popularizare, că nu se vine în fața publicului cu rezultatele imediate ale cercetării, că nu se sensibilizează autoritățile locale și nu li se explică importanța vestigiilor, într-un cuvânt că, noi, arheologii, suntem deficitari la capitolul arheologie publică. Sintagma este o traducere a celei de public archaeology  prin care majoritatea arheologilor înțeleg doar că trebuie să facem zilele porților deschise pe șantiere, să vină copiii să dezgroape cu șpaclul niște cioburi din lada cu nisip.

Opinia mea este că arheologii înșiși, cei din trecutul apropiat și de azi, poartă o parte din vină pentru faptul că arheologia ca «dezgropare» a trecutului devine pe zi ce trece tot mai irelevantă pentru societate. Pentru a conștientiza asta trebui să încercăm să privim meseria din exterior, de sus cumva, pentru a-i vedea locul printre alte meserii. Mult timp după Revoluție nici nu a existat în nomenclatorul meseriilor, iar azi nu este în codul CAEN (Clasificarea activităților din economia națională), așa că nu poți oferi servicii de arheologie ca PFA (Persoană Fizică Autorizată), dar poti oferi legal servicii de astrologie și spiritism. Dacă întrebăm cetățenii din România cu un grad de instrucție mediu despre arheologie, vor remarca că e o meserie interesantă (nefiind întotdeauna siguri care e legătura cu dinozaurii), vor face referire la Indiana Jones (și pentru că noi ne prezentăm așa în publicitatea proprie), știu că patrimoniul blochează sau întârzie dezvoltarea infrastructurii și chiar construcțiile private, că e o muncă grea de teren, că se bea mult pe șantiere, iar arheologii cu pălăriile și hainele lor tehnice cu buzunare pentru ruletă și șpaclul Marshalltown au așa un aer boem. Și, cel mai important, că arheologii nu își publică decât cu întârziere și foarte greu cercetările, iar atunci când o fac, o fac în reviste de specialitate sau în cărți stil raport, într-un limbaj descriptiv-tehnicist care le face greu de digerat de către public larg consumator de carte de istorie. Arheologul este un specimen interesant, oarecum boem, care face o muncă ca un hobby, ca o distracție continuă, care nu are obligații stricte de a valorifica/disemina rezultatele, care sare de pe un șantier pe altul, ca și cum ar trăi într-o tabără de vară eternă. Acest personaj imaginar – arheologul român - există într-o oarecare măsură ca produs al imaginației opiniei publice, dar în principiu nu există prea mulți arheologi liberi profesioniști, freelancers, în România, care să-și practice așa meseria. În principiu, majoritatea celor care activează azi în teren, sunt angajați în muzee și, mult mai puțini, sunt cercetători în institute sau cadre didactice. Arheologii sunt deci muzeografi, cu obligații de gestionare și valorificare a patrimoniului mobil în perioada post-săpătură. Ca să parcurgă treptele profesionale trebuie să publice articole științifice, să participe la conferințe, să organizeze expoziții pentru public, să facă activități de pedagogie muzeală. Nu cred că există vreo instituție în România, autorizabilă să desfășoare cercetare arheologică, care să aibă angajați pe perioadă nedeterminată arheologi doar ca să participe la cercetarea în teren.

De ce nu reușim să publicăm mulțumitor rezultatele? Știe toată lumea că sunt șantiere cercetate integral de decenii ale căror materiale zac în depozitele muzeelor, iar arhivele sunt împrăștiate între instituții și moștenitori. Nu doresc să amintesc nici un nume, să nu jignesc memoria profesorilor noștri sau colegii mai în vârstă, dar multe asemenea cazuri sunt cunoscute tuturor în funcție de epoca de care se ocupă. Sigur că înmulțirea exponențială a săpăturilor reduce timpul petrecut pentru prelucrarea și interpretarea materialului, pentru studiu propriu-zis și valorificare științifică. La criza de timp se adaugă atașamentul special față de șantierul propriu (moștenit de la arheologii înaintași) și orgoliul descoperitorului. Șantierul devine aproape personal, un loc unde doar tu ai voie să te joci cu șpaclul, pentru că l-ai moștenit după o lungă ucenicie și ai fost confimat de un organism consultativ al Ministerului Culturii, adică CNA (Comisia Națională de Arheologie). Uităm că orice autorizație de săpătură sistematică se acordă doar anual, că este un simplu permis de săpătură acordat pe un proiect determinat pentru un an. Nici o lege azi nu dă cuiva exclusivitate pe un sit, că acesta este Histria, Cetățile dacice din Munții Orăștiei (de fapt, un complex de situri), Potaissa sau Micia. Responsabilii științifici de ieri și de azi au avut și au preeminență pe un șantier pe baza unor cutume, a unor obișnuințe cimentate de prietenii și respect reciproc. Orice arheolog trebuie să se obișnuiască cu ideea că nu este proprietarul de drept al niciunui șantier, ci doar îți desfășoară activitatea conjunctural acolo. Vestigiile descoperite în momentul când a fost titular de autorizație nu îi aparțin, ci intră în colecțiile muzeelor. Sigur, are drepturi științifice pentru publicarea lor și a contextelor din care provin, dar acestea ar trebui limitate la o perioadă rezonabilă de timp. Prevederi ale legislației actuale conțin reglementări referitoare la cinci ani de la descoperire, dar nimeni nu le-a adus vreodată în discuție. Cunosc multe săpături și materiale arheologice publicate la 50 de ani de la descoperire (chiar mai mult, cunosc unele nepublicate de 100 de ani și totuși cu drepturi științifice moștenite). Și în condițiile date ne mirăm că există această communis opinio cum că arheologii sapă mult și publică puțin, iar unii nu publică deloc.

Să revenim la cealaltă chestiune vinovată de scăderea relevanței arheologiei în societatea de azi, anume producțiile științifice inaccesibile publicului larg. Multe articole și monografii (unele rapoarte de descărcare de sarcină arheologică asamblate) păstrează exprimări de tipul «în S01, în caroul 2, Z1 intersectează Cx.1», detalii din etapa de lucru și de înregistrare care trebuie simplificate și traduse pe înțelesul publicului nespecialist în forma finală a publicației. Cunosc mulți oameni curioși, bine pregătiți în meseriile lor sau cu educație umanistă, care au capotat de la primele capitole în încercarea de a citi o carte rezultată dintr-o cercetare arheologică. Alți arheologi nici măcar nu pot să publice articole cu sens sau, horribile dictu, cărți. Sistemul actual obligă practicienii arheologiei să parcurgă următoarele etape: student - arheolog, apoi arheolog debutant, specialist și expert. Sistemul ar trebui simplificat prin recunoașterea situației de fapt: nu toți cei care încep meseria asta pot ajunge arheologi experți. Ca să promovezi la treptele superioare trebuie să produci articole, studii și cărți, adică să valorifici ce ai săpat. Acest sistem procustian crează o presiune inutilă pentru cei care nu pot și nu doresc să publice. Ar fi mai simplu ca, după ucenicia obligatorie în timpul studiilor, să existe un registru al arheologilor cu doar două categorii: tehnicieni de săpătură a căror misiune este cercetarea în teren și înregistrarea precisă a datelor și arheologi experți care să-și asume valorificarea prin studiu a rezultatelor (în echipe complexe pluridiscilinare, în care să fie integrați și tehnicienii, nu după modelul vechi al responsabilului care publică tot ce se găsește, se pricepe la toate și toate vestigiile și arhiva îi aparțin).

Nu vreau să mă mai lungesc și notez doar câteva idei care ar face arheologia sistematică mai relevantă azi. Anume reorganizarea profesiei în așa fel încât să nu mai existe sute de șantiere sistematice prost sau deloc finanțate la nivel național și ale căror rezultate să se rezume la scurtele rezumate din CCA (Cronica Cercetărilor Arheologice). Ca și în alte domenii ale cercetării fundamentale (de tipul celor derulate prin UEFISCDI) ar fi utilă crearea unor proiecte de cercetare multianuale care să finanțeze cercetarea arheologică și publicarea rezultatelor pentru un sector de sit ales ca subiect. Iar rezultatele să fie imediate și cuantificabile. Arheologia trebuie să se autonomizeze ca profesie, să renunțe la statutul ancilar, să se desprindă de istorie (prin revigorarea studiilor de profil, acum pe cale de dispariție). Ministerul Culturii nu trebuie să finanțeze cercetarea arheologică, ci exclusiv muzeele și siturile arheologice. Cercetarea trebuie finanțată și reglementată de Ministerul Educației și Cercetării, iar pentru asta este nevoie de schimbarea radicală a legislației. Nu este nevoie azi de așa multă cercetare fundamentală în arheologie, dar este nevoie de arheologi bine pregătiți ca să facă față cercetărilor preventive în creștere exponențială. Ar trebui finanțate maxim 20 de șantiere-școală, distribuite uniform geografic și cronologic, unde viitorii arheologi să învețe stratigrafia de sub glie până la pământul steril. Atât timp cât arheologii nu vor acționa cu responsabilitate și profesionalism față de vestigii (cercetând moderat, valorificând științific și deschizându-se spre publicul amator de istorie și care înțelege rostul meseriei noastre), vom deveni, cum ziceau Fritz și Plog citați la început, din ce în ce mai irelevanți.

---

[1]Text prezentat la colocviul «Arheologia pentru toți», 19 iunie 2020, organizat de Institutul Național al Patrimoniului în cadrul Zilelor Europene ale Arheologiei.

[2] J. M. Fritz, F. T. Plog, The Nature of Archaeological Explanation, American Antiquity, 35, 4, 1970, 412.

[3] J. Flatman, Becoming an Archaeologist. A Guide to Professional Pathways, Cambridge University Press, 2011, 2.

Altă Veneră paleolitică. Asta cu freză a la Willendorf.

Venus gravetiană din copac

Am găsit pe grupul de facebook https://www.facebook.com/groups/prehistoricsociety această frumoasă Veneră paleolitică și m-am gândit la Venus de la Piatra Neamț. Are și asta două perforații în spate, pentru a fi prinsă cu un șnur și transformată în pandantiv. Se purtau la gât sau se atârnau în copaci în paleolitic? Nu vom ști niciodată, dar ce e sigur e că acum, în ziua de azi, e ceva obișnuit ca aceste replici să fie atârnate sau expuse.

Jurnal de pandemie cu autori antici (III)

Ex arcula aurea… Fake news despre coronavirus și despre ciuma antonină

Nu multe lucruri sunt sigure în momente dificile, când construcția socială este amenințată de o pandemie. Totuși ce știm sigur este că teoria conspirației nu s-a inventat alaltăieri și că oamenii speriați nu vor înceta să caute și să accepte explicațiile cele mai neverosimile. În infodemia care a urmat pandemiei cu virusul SARS-CoV-2 originar din Wuhan am auzit aproape orice. Am auzit la început că este «o simplă gripă» cu o mortalitate ușor mai ridicată în rândul celor cu comorbidități (ca să folosim jargonul medical cu care deja ne-am familiarizat) și a celor în vârstă. Aici trebuie să fac o paranteză și să întreb cât de în vârstă? Oare don Isidro Vidal din Jurnal din Războiul Porcului al lui Adolfo Bioy Casares ar fi fost în categoria principală de risc? După ce s-au instalat stările de urgență prin lume ni s-a spus că este «o simplă ciumă», un SARS+HIV care se transmite prin respirație, ca să fim suficient de speriați cât să stăm acasă. Nu vreau decât să subliniez că e greu să alegi din ce circulă în media mainstream sau pe internet. Cine vrea să se informeze ce află? Că este un virus din China, din piața din Wuhan, că provine de la liliac și s-a transmis la om prin pangolin. Că asta ne arată genomurile comparate. Dacă citești alte articole pe internet (științifice?) afli că un asemenea virus nu a putut apare natural, că e modificat genetic, că s-a intervenit asupra unui virus SARS într-un labortator de virusologie, chiar acolo în Wuhan. Că virusul a scăpat din laborator (unde se căutau de fapt soluții pentru vaccinuri) sau, mai rău, că a fost «eliberat» intenționat în scopuri malefice ca în filmul cu Armata celor 12 maimuțe cu Bruce Willis. «Ei» (cei care sunt la originea acestui experiment – chinezii, americanii, Guvernul Mondial din umbră, Bill Gates, Illuminati etc.) l-au produs în laborator și l-au lansat în lume pentru a-și atinge scopurile lor obscure și malefice.

Și revin la exemplele istoriei. Ciuma antonină este una din cele mai celebre epidemii din antichitate. Motivul este, poate, pentru că atunci a trăit Galenus și modernii preocupați de istoria medicinei au avut informații mai bogate. Oricum a durat mult, de prin 165 până în 189 când e înregistrat un puseu important. Ei nu aveau cunoștințele noastre moderne despre medicamente de sinteză și vaccinuri și se bazau mai mult pe oracole și medicină naturistă, că așa erau vremurile. Să sperăm, totuși că epidemia declanșată de noul coronavirus și măsurile de distanțare socială  nu o să dureze atât de mult. Nu de alta dar o să o luăm razna și, în final, o să murim de foame.

Care era originea ciumei antonine în opinia celor de atunci? Evident din Orient. Un izvor de la sfârșitul secolului IV-începutul secolului V p. Chr., Historia Augusta zice astfel:

SHA, v. Ver., VIII. 5-6: Fuit eius fati ut in eas provincias per quas rediit Romam usque luem secum deferre videretur et nata fertur pestilentia in Babylonia, ubi de templo Apollinis ex arcula aurea, quam miles forte inciderat, spiritus pestilens evasit, atque inde Parthos orbemque complesse.

Adică pe românește: «A fost destinul lui să aducă ciuma cu el în fiecare provincie pe care a traversat-o la întoarcere și, în final, la Roma. Se credea că ciuma a venit din Babilonia, unde într-un templu al lui Apollo, un spirit al bolii a scăpat dintr-o casetă de aur, spartă de un soldat. Și de acolo s-a răspândit în Parthia și în întreaga lume».

Ce zice această teorie a conspirației antică? Spiritul ciumei (spiritus pestilens) stătea bine ferecat într-o casetă de aur (arcula aurea) fix în templul lui Apollo, zeul responsabil cu bolile, păzit de preoții lui Apollo, cei însărcinați cu controlul spiritelor/demonilor bolilor. Totuși, un accident nefericit, un soldat care a crăpat caseta, a eliberat virusul (scuze spiritul). Mi se pare ilogic că a plecat din Babilonia (Syria romană unde erau temple ale lui Apollo) ca să meargă în Parthia și de-acolo să se întoarcă înapoi prin Orientul roman, tocmai în Europa și la Roma. Aș zice că a venit mai din est, de ce nu poate chiar din China, prin Parthia. La fel ca Ciuma Neagră dată de tătarii din Caffa genovezilor. Cine știe ce lilieci și pangolini erau în meniul chinezilor în secolul II p. Chr. Oricum spiritus pestilens scăpat din laboratorul apollinic oriental din prostia unui soldat pare o poveste de azi. Trebuie doar să înlocuim termenii: virus, institut de cercetări, eprubetă, servicii secrete

Jurnal de pandemie cu autori antici (II)

Lucian din Samosata și ciuma antonină. De Paștele ortodox.

Ni s-a spus de multe ori pe perioada carantinei că după această criză lumea nu va mai fi cum a fost înainte. Că schimbări profunde vor afecta societatea capitalistă globală, că va fi o criză economică profundă, că ne vom muta viețile online. Nu cred că va fi așa, sper doar să se schimbe ceva și toți creștinii să serbeze Paștele deodată. Christus resurrexit, o singură dată. Aniversăm acest eveniment fondator pentru religia noastră de două ori, din cauza unor tradiții medievale, a unor calcule calendaristice antice târzii și datorită rigidități unui cler blocat în propriile lui canoane și ritualuri.

În anul 2020 s-au celebrat două Paști online, nu fără multă agitație preliminară. Starea de urgență era pentru toată lumea. Așa cum eu pot să fac cursuri online, să vorbesc singur în fața unui ecran, și biserica putea să accepte restricțiile. Nu era nevoie de acorduri separate între patriarhie și MAI, de polițiști sau voluntari care să ducă lumină sau pachețele cu Sfintele paști semipreparate la casele credincioșilor. Nu sunt marxist sau anticreștin, dar cred că biserica ortodoxă poate ieși din bula ei bizantină, că poate exista și în afara ritualurilor solidificate de secole de practică, că se poate apropia de credincioși și fără să-i pună în pericol de contaminare.

Mă bucur că până la urmă majoritatea ierarhilor și a preoților au înțeles asta, că e mai important să stăm acasă ca să rupem lanțul contagiunilor decât să ne împărtășim sute de oameni cu aceeași linguriță cum s-a întâmplat la Cluj acum o lună. Virusul SARS-CoV-2 este un microorganism care se transmite de la om la om, prin picături de salivă, prin aer, prin contact direct sau indirect, și ne infectează celulele. Nu știm prea multe despre el, dar știm cel puțin asta în secolul XXI. Nu este o miasmă, o ființă malefică în forma unui nor de ciumă, care se mișcă prin văzduh și ne bate la ușă. Oamenii au nevoie azi de încredere, de susținere din partea bisericii, dar habotnicia nu ajută pe nimeni. Lingurița unică de împărtășanie, pupatul icoanelor, plimbarea moaștelor cu autoutilitara și împărțirea paștilor din casă în casă nu protejează de boală, ci înlesnesc răspândirea virusului.

Aș vrea să îl aduc ca martor pe Lucian, un satirist din secolul celei de-a doua sofistici, epicureu și cinic. În dialogul său, Alexandru sau profetul mincinos (Lucian, Alex. 36), singura sursă literară păstrată despre părintele acelei new religion microasiatice a șarpelui Glykon, ne spune ce a făcut acest șarlatan în timpul ciumei antonine (aceeași epidemie de pojar sau variolă care i-a ucis pe Lucius Verus și Marcus Aurelius): În timpul ciumei a trimis tuturor popoarelor oracole, tot autofone, într-un singur vers “Phoebus cel cu plete de aur îndepărtează norul ciumei”. Versul era scris și putea fi citit pretutindeni, pe porți și pe uși, ca și cum ar fi avut însușirea să împiedice pătrunderea ciumei.  Asemenea inscripții despre care vorbește Lucian au fost descoperite în Imperiul Roman. Un astfel de text fragmentar, găsit în Antiohia Syriei, suna astfel: [Phoībos akersekómes loimoū ne]phélen aperúkei (Perdrizet, CRAI, 1903, 62-66). Oamenii în carantină, încercau să se protejeze și atunci, și Phoebus Apollo, zeul luminii, era principalul agent divin al luptei împotriva epidemiilor. Dar textul lui Lucian ne spune în continuare că: Dar, în general, lucrurile s-au petrecut de-a-ndoaselea. Printr-o neașteptată nenorocire, tocmai casele care aveau scris pe porți versul de mai sus au fost pustiite de ciumă. Nu vreau să spun că tocmai versul acela le-a adus pieirea,…, ci numai că întâmplarea voit să fie astfel. Poate că cei mai mulți oameni s-au încrezut în vers, rămânând nepăsători în fața primejdiei și ducând un fel de viață ușuratică, fără să ajute în vreun fel oracolul să înfrunte boala. Și-au închipuit că în locul lor vor lupta silabele, iar Phoebus cel cu pletele lungi are să îndepărteze cu săgețile-i ciuma.

Știu eu un semn și niște silabe care chiar ajută: #stațiacasă.

Jurnal de pandemie cu autori antici (I)

Marcus Aurelius contra SARS-CoV-2

În primele două săptămâni de carantină în România era la modă să scrii despre epidemii. Despre literatură referitoare la epidemii, despre Ciuma lui Camus, despre Dragoste în vremea holerei și mai ales să compui jurnale din anul ciumei în genul lui Defoe. Toți știu de pe facebook că democrația greacă a căzut din cauza ciumei, știu despre ciuma lui Iustinian, despre ciuma neagră din Evul Mediu și, mai ales, despre gripa spaniolă.  Aș zice că dată cu apariția acestei ciume pneumonice chinezești din Wuhan și a carantinei globale, epidemiile sunt la modă. Toată lumea se pricepe la epidemie și la metodele de izolare eficace pentru prevenirea ei. Un fel de soluții actuale oferite de cunoașterea tradițională. Eu zic că e o iluzie, că bolile se schimbă odată cu omul și cu evoluția speciei. Ciuma antonină din secolul II p. Chr. a fost variolă sau pojar, ciuma bubonică din secolul XIV a fost provocată de o bacterie pentru care azi avem antibiotice, inventate sub presiunea unei boli virale, ca gripa spaniolă, o gripă porcină H1N1 de la începutul secolului XX. Odată cu declanșarea epidemiei mi-a venit în minte o frază citită în liceu. Toată cultura noastră e compusă din fraze disparate rămase în minte din copilărie și adolescență. Fraza respectivă era din proaspătul editat atunci Îndreptar pătimaș al lui Cioran, foarte la modă la începutul anilor '90.  Zicea Cioran despre Marcus Aurelius: "E greu să iubești pe Marc Aureliu: să nu-l iubești, tot așa. Să scrii despre moarte și nimicnicie, noaptea într-un cort, să măsori micimile vieții în zăngănitul armelor!" Sigur că paradoxurile literare ale lui Cioran nu mă mai impresionează azi, dar atunci la 18 ani fraza asta a produs o impresie puternică și m-a urmărit, nu știu de ce, toată viața. Undeva, mai târziu, am aflat că Marcus Aurelius a murit de variolă sau pojar pe frontul marcomanic în 180 p. Chr., boală adusă de armatele venite cu Lucius Verus din războiul oriental. Lucius, celălalt împărat, murise și el de aceași boală în 169. Am aflat atunci că epidemia e democratică și lovește în mod egal pe miles gregarius, soldatul de rând și pe împăratul împăraților.  Și l-am citit pe Marcus Aurelius. Și de atunci îl recitesc de fiecare dată când mă găsesc într-o dificultate oarecare. Și găsesc stoicismul lui potrivit pentru orice epocă, reconfortant, salvator, un model de comportament și un indicator al măsurii.

Marcus Aurelius, Către sine, II.14 (scris la Carnuntum/ Petronell, Austria, "în zăngănitul armelor"):  Chiar dacă ți-ar fi fost hărăzit să viețuiești trei mii de ani, sau de tot atâtea ori zeci de mii, amintește-ți totuși că nimeni nu pierde altă viață decât cea pe care o trăiește și, de asemenea, că nimeni nu trăiește altă viață decât cea pe care o pierde.  Până într-atât, deci, cea mai lungă existență poate fi socotită la fel cu cea mai scurtă, căci prezentul este egal pentru toți, chiar dacă trecutul nu este egal, iar ceea ce se pierde apare de cea mai mică importanță. Căci, cu adevărat , nimeni nu poate pierde nici trecutul nici viitorul. (...) Trebuie deci să-ți aduci aminte aceste două adevăruri: primul, că toate sunt identice din vecie și că se învârt în același veșnic circuit, deci nu este nici o deosebire, dacă un oarecare l-ar privi într-o sută de ani, în două sute sau într-un timp nemărginit. Al doilea, că și cel cu o viață foarte lungă și cel de timpuriu sortit morții, suferă o pierdere egală, deoarece prezentul este singurul de care pot fi lipsiți, fiindcă numai pe acesta îl au și fiindcă nimeni nu pierde ce n-are. Cool, man!

NOTE ZILNICE

UBB - URIAȘUL CU PICIOARE DE LUT

Nu am vrut să urmăresc campania electorală pentru rectoratul UBB pentru că am avut de la început o senzație de blat. Ambii candidați au fost parte din sistem, unul a fost președintele senatului timp de 8 ani, celălalt, cooptat pe drum în echipă, prorector în ultimii patru ani. M-a frapat reticența oricăror colegi (și suntem mulți în UBB) de a participa la competiție pentru rectorat și nici acum nu am o explicație, de unde vine această reținere. Din sentimentul că lucrurile sunt aranjate? Dintr-o stare de confort și mulțumire în contextul actual? Toată lumea e chill și mulțumită de funcționarea UBB? De ce nu a apărut niciun candidat antisistem? Acoperă Daniel David și plaja asta electorală în contextul angajării în competiție a părintelui profesor Ioan Chirilă, perceput ca o soluție de continuitate cu vechea echipă a administrației universității?

Oricum, am trecut peste senzația asta de deja vù de meciuri din Liga I și am urmărit dezbaterea electorală de ieri, pe youtube.com. Mi s-a părut ok, doi spadasini eleganți, dar care profesează idei diferite. Cumva, prin vârstă și formație intelectuală, sunt undeva între ei și i-am putut înțelege pe amândoi și le pot respecta opiniile. Desigur, că nici măcar nu trebuia să ascult dezbaterea asta ca să știu că o să votez cu Daniel David. Recunosc, însă, că am fost surprins de prestația profesorului Chirilă, care a fost mult peste discursurile de la pupitrul Senatului. Vorba lui Toynbee, challenge and response. Adică, în Senat, provocarea era minimă. Câteva voci izolate de recalcitranți sau pedanți, care cântau pe aceleași note de ani de zile: opoziție din principiu sau observații pe tehnicalități, deci, provocare minimă pentru inteligența și abilitățile unui președinte de senat ca părintele profesor.

Daniel David mi s-a părut prea reținut. A spus jumătate sau un sfert din ce crede în realitate, ca să nu sperie electoratul potențial. Electoratul conservator, adică cadrele didactice din UBB care știu că au fost angajați pe viață, că nu e nici o compețiție în UBB, decât de formă, că trebuie să mimăm un pic competența didactică și științifică, dar, oricum, suntem angajați pentru totdeauna și nu poți fi dat afară de la stat. Odată ce ai fost angajat la UBB, de aici te pensionezi. Și că toți colegii, ca orice categorie profesională din România, aplică politica nobody left behind.

Acum ajung la metafora biblică din titlu cu visul lui Nebucadnețar, care se potrivește ambilor candidați. În primul rând rectorul UBB este ca și Nebucadnețar, împăratul împăraților în Universitate. Nu vreau să fiu partinic și rău și să zic că asta e o moștenire din epoca Marga, pentru că sunt convins că reflexele acestea vin de mai demult. Așa e construită piramida puterii în UBB, cu un rector în vârf, și, în ciuda eschivelor candidaților și a precizărilor că rectorul conduce cu facultățile, cei care muncim de-o viață în UBB știm că nu e adevărat. Știm că o semnătură pe un referat și o deplasare vine greu, că până la Dumnezeu te mănâncă sfinții. Rectorul a fost și rămâne împăratul împăraților, capul de aur al uriașului din visul lui Nebucadnețar, ordonatorul de credite, cel care are putere, bogăție și slavă.

Nu e scopul principal al acestui text să ordoneze structura UBB după parabola biblică a împărățiilor intermediare de argint, bronz și fier. Totuși, ierarhizarea valorică a acestor metale se regăsește în structura UBB unde facultățile nu sunt egale, ci unele sunt sărace, altele bogate, ca în orice sistem capitalist obișnuit. Unele acumulează plusvaloare și profit, altele sunt pe deficit, deși evoluează cu grație în același sistem restrictiv al finanțării per capita (cu cuvintele latinistului desuet azi) sau, altfel zis, într-un jargon de inspirație agronomică, pe cap de student furajat. Rentabilitatea azi e dictată de relevanță pe piața muncii și de atractivitate. Unele facultăți sunt relevante, prin forța împrejurărilor, iar cele care nu sunt trebuie să se fardeze, ca să devină atractive. Cele care nu reușesc asta sunt damnate, pe deficit, și nu pot plăti nici plata cu ora așa cum se cuvine. Asta e o problemă de gestionare a relațiilor dintre facultăți, aceste componente din metale mai prețioase sau mai contondente. Iar rectorul, capul de aur, trebuie să medieze chestiunea asta. Se poate, ca în trecutul mai îndepărtat cu politica augusteică a lui divide et impera, sau în cel mai apropiat cu politica solidarității (în sărăcie). Nu prea văd o a treia cale, sper să o întrevadă candidații.

Am ajuns la picioarele de lut ale UBB și cred că nu e nici o surpriză că slăbiciunea principală este administrația. Îmi doresc ca viitorul rector să trateze cu seriozitate problema administrației. Retorica cadrelor didactice împotriva birocrației pletorice din UBB nu e un moft. UBB+ (plus) ca Universitate World Class ar trebui să aibă o administrație simplificată și prietenoasă care să încurajeze proiectele de cercetare sau cu mediul socio-economic.Vinovați pentru dificultăți nu sunt colegii noștri din administrație, ci un sistem de legi și proceduri moștenit de pe vremea lui Ștefan Voitec și peticit decenii la rând până azi. Tuturor ne e greu să ne mișcăm în hățișul asta de hârtii și piedici birocratice. Astea sunt grajdurile lui Augias în care o nouă echipă rectorală trebuie să intre cu hidrantul pentru a face funcțional colosul didactico-științific care este UBB. Deși o să votez convins în 3 martie sunt sceptic că o schimbare reală se poate produce. Experimentele carierei științifice și ale institutului STAR-UBB au fost explicate de Daniel David ca un pilotaj, un exercițiu pentru a vedea unde sunt erorile care trebuie corectate. Eu cred că în UBB există potențial de excelență și performanță (în zonele metalice prețioase), cu condiția să nu se prăbușească în molozul de lut.

PATRIMONIU. VENUS DE LA PIATRA NEAMȚ

http://www.contributors.ro/cultura/venus-de-la-poiana-cire%c8%99ului-despre-o-statueta-falsa-%c8%99i-o-mistificare-arheologica/

Venus de la Poiana Cireșului. Despre o statuetă falsă și o mistificare arheologică

            În vara aceasta ar fi avut loc, chipurile, o descoperire arheologică senzațională. Pe un șantier paleolitic de tradiție, la Poiana Cireșului, lângă Piatra Neamț, s-a găsit o statuetă de gresie reprezentând o Veneră paleolitică, absolut întreagă. În decembrie am fost invitat la Târgoviște unde a fost prezentată publicului marea descoperire într-o expoziție dedicată care detalia în panouri și contextul precis al descoperirii: în situl paleolitic de la Poiana Cireșului.

Când am văzut invitația cu poza statuetei primul meu gând a fost că este un fals.  Apoi după ce un coleg mi-a spus că a fost descoperită de arheologi în săpătură sistematică am fost pur și simplu invidios. După câteva zile am citit într-un ziar o poveste ușor diferită: cum că de fapt a fost găsită inițial de doi amatori care au chemat arheologii care apoi au săpat acolo. Știrea era neclară și recunosc că nu mi-am pus întrebări suplimentare pentru că am crezut că este o distorsionare jurnalistică datorată faptului că nu înțeleg birocrația săpăturilor arheologice. În mintea mea nu era loc pentru o asemenea informație: cum adică niște amatori să găsească un obiect într-un sit arheologic.

La începutul anului a explodat în presă scandalul. Ziarul Libertatea a inițiat o anchetă jurnalistică care a scos la lumină un adevăr urât (https://www.libertatea.ro/stiri/inscenarea-lui-venus-cum-s-a-regizat-in-2019-cea-mai-importanta-descoperire-paleolitica-din-istoria-romaniei-am-facut-aicea-un-scenariu-ca-am-gasit-o-2845585). Statuia a fost descoperită anterior de niște amatori (cică într-un sit de la Poiana Cireșului, nu se știe care), după care au fost anunțati arheologii care au scos statueta, au dus-o la hotel și a doua zi au replantat-o în sit și au redescoperit-o cu scenariu și filmări. Apoi mulți dintre colegii arheologi pe rețelele de socializare s-au pronunțat spunând că acest mod de a redescoperi artefactul umbrește descoperirea senzațională.  Îmi pare rău, dar eu citesc altfel acest film al evenimentelor. Mistificarea descoperirii este, de fapt, o fraudă prin care se creează, se contraface, deliberat un context unei piese pentru a o valida ca genuină. Venus de la Poiana Cireșului este un fals grosolan și asta poate demonstra orice arheolog, fără să fie specialist în arta paleolitică, fără niciun studiu special de traseologie sau alte metode moderne.Venus de la Poiana Cireșului trebuie, așa cum ne-a învățat Oscar Montelius, încadrată într-o serie tipologică și apoi, prin tipo-cronologie, datată. Ori acest lucru îl poate face și un amator, pentru că Venus de la Poiana Cireșului este foarte apropiată de arhetip, de fapt, aproape identică. Aș putea spune prea apropiată de arhetip ca să fie originală. Arhetipul Venerelor paleolitice în viziunea modernă despre arta paleolitică este Venus din Willendorf.  Imaginea aceasta este peste tot, în manualele de școală primară, în reclame, în filme (vezi Wendol’s Mother din The 13^th warrior sau Old Mother din 10 000 BC). Replici ale statuetei Venus din Willendorf din diverse materiale pot fi cumpărate de pe internet cu 20-30 de dolari. Astfel că aproape oricine, cu un pic de cultură generală, putea să introducă statueta de la Poiana Cireșului în seria tipologică a Venerelor paleolitice. Este ca și cum eu aș descoperi în casa romană pe care o cercetez de câțiva ani la Potaissa (Turda) o statuetă a Venerei de tipul Venus din Milo, dar fără brațe. Pentru că asta e imaginea standard modernă despre Venus Pudica. Cu alte cuvinte cel care a făcut copia a păstrat din Venus din Willendorf exact ce nu trebuia. Anume capul cu coafura sau masca cu striuri orizontale. Adică cea mai directă trimitere la arhetip, la imaginea consacrată, un detaliu pe care nu îl mai regăsim niciunde în seria Venerelor paleolitice. Un alt detaliu este marcarea identică a organului genital. În rest, deși proporțiile sunt similare statueta de la Poiana Cireșului este mai stilizată. Atât de stilizată încât mâinile mici și subțiri pe care Venus din Willendorf sau Venus de la Lespugue și le țin, într-un gest caracteristic, deasupra sânilor, au dispărut pur și simplu. Umerii și brațele statuetei de la Poiana Cireșului, ca și pliurile de grăsime, sunt asemenătoare oarecum cu cele ale statuetei zise Venus din Dolní Věstonice. Uitându-mă atent la statueta de la Piatra Neamț o vreme nu am înțeles rostul celor două adâncituri de pe brațe. Ele nu se regăsesc la nici o Veneră paleolitică și nu le-am putut esplica prin stilizare. Curburile stilizate urmăresc liniile naturale ale corpului și omul nu are brațul, humerusul, concav. Am înțeles doar când am văzut o poză cu statueta în vitrină la Târgoviște. Acolo sârmele care susțin statueta sunt așezate sub adîncituri, când era mai simplu să fie puse exact în adânciturile respective. Pentru că din acest motiv au fost făcute, pentru susținere. Statueta aceasta a fost expusă anterior într-un suport și asta este pentru mine o certitudine. Dacă cineva mă contrazice îl rog să îmi explice în alt mod rolul și rostul adânciturilor de pe brațe. Și, din cîte știu eu, în paleolitic nu descoperiseră încă sârma.

Scandalul acesta nu umbrește o descoperire senzațională, ci arheologia din România și arheologii ca grup profesional. Pentru celebritate și sper, din naivitate, niște colegi au fost dispuși să falsifice cu bună știință condițiile de descoperire ale unui artefact pentru a-i conferi credibilitate, pentru a-l valida ca original. Această impostură este dincolo de Codul deontologic al arheologilor din România (http://www.cimec.ro/Arheologie/cod_deont_arh.htm). Cine l-a scris nu și-a putut imagina o asemenea situație care ține de domeniul absurdului și de Codul penal. Cine ne va mai da credit vreodată ca specialiști când noi plantăm falsuri moderne în situri, le redescoperim cu scenarii în lumina reflectoarelor și le prezentăm publicului în expoziții dedicate? Consider că trebuie luată poziție publică acum, devoalat falsul și repudiate astfel de practici care ne dezonorează.

Sursa ilustrației: 1. https://www.libertatea.ro/stiri/inscenarea-lui-venus-cum-s-a-regizat-in-2019-cea-mai-importanta-descoperire-paleolitica-din-istoria-romaniei-am-facut-aicea-un-scenariu-ca-am-gasit-o-2845585;

2.https://ro.wikipedia.org/wiki/Venus_din_Willendorf#/media/Fi%C8%99ier:Venus_of_Willendorf_frontview_retouched_2.jpg;

3. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/89/Venus_de_Lespugue_%28replica%29.jpg; 4.https://ro.wikipedia.org/wiki/Venus_din_Doln%C3%AD_V%C4%9Bstonice#/media/Fi%C8%99ier:Vestonicka_venuse_edit.jpg;

5. http://bazarmedia.ro/2019/12/18/video-eveniment-venus-de-piatra-neamt-17-000-de-ani-a-fost-expusa-publicului/

Înainte de articolele din Libertatea. Cum s-a descoperit Venus din Piatra Neamț

https://www.ziarpiatraneamt.ro/exclusiv-cum-a-fost-descoperita-venus-de-piatra-neamt-fabuloasa-statueta-veche-de-17-milenii-de-vorba-cu-prof-univ-dr-marin-carciumaru

Este important de reținut că această statuetă a fost descoperită prin săpături arheologice sistematice pentru că majoritatea statuetelor de acest tip, descoperite de foarte multă vreme, au fost descoperite întâmplător (ex: în terenul arat), nu prin săpături făcute de arheologi. Importanța acestei statuete constă în primul rând prin faptul că a fost descoperită pe șantierul arheologic.

Săpăturile au fost făcute cu participarea lui Daniel Popa și a tânărului Andrei Alexandru Smeu din Piatra-Neamț. Ambii au participat la săpăturile din luna iunie, iar Andrei Smeu a continuat să fie în colectivul de cercetare și în luna august.

https://a1.ro/news/social/descoperire-ce-pune-romania-pe-harta-lumii-la-piatra-neamt-sa-gasit-o-statueta-de-17000-de-ani-id939874.html (12.12.2019)

Specialiștii săpau în pământ într-o așezare paleolitică atunci când au dat peste un obiect ce le-a captat imediat atenția, în iunie 2019. 

Practic, rezultatul arată faptul că statueta descoperită la Piatra Neamț este, de fapt, cea mai veche sculptură din România și din această parte a Europei, dar totodată și una dintre cele mai semnificative descoperiri paleolitice de pe continent.

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/venus-de-piatra-neamt-cea-mai-veche-sculptura-din-piatra-descoperita-in-romania

https://www.realitatea.net/stiri/artesipopcult/cum-arata-cea-mai-veche-sculptura-din-romania-veche-de-17000-de-ani-a-fost-descoperita-in-2019_5df14128a3470548547383ba (11.12.2019)

https://www.descopera.ro/istorie/18663488-statueta-veche-de-17000-de-ani-tip-venus-descoperita-in-romania (12.12. 2019)

http://www.muzee-dambovitene.ro/index.php/stiri-si-evenimente/453-prima-statueta-de-tip-venus-din-romania-veche-de-17-000-de-ani

https://artasiartistivizuali.ro/arte-plastice/sculptura/ce-spune-venus-de-piatra-neamt-despre-sculptura-paleolitica/

https://evenimentulistoric.ro/o-statueta-veche-de-17-000-de-ani-tip-venus-descoperita-in-romania.html

http://www.ziarulnatiunea.ro/2019/12/24/cea-mai-veche-statueta-tip-venus-descoperita-in-romania-datata-acum-17-200-expusa-la-targoviste/

https://www.stiripesurse.ro/prima-statueta-de-tip-venus-din-romania-veche-de-17000-de-ani-va-fi-expusa-in-premiera-la-muzeul-tehnologiei-in-paleolitic-din-targoviste_1412097.html

https://stiripentrucopii.com/2019/12/26/descoperire-epocala-facuta-de-un-elev-de-liceu-din-romania-asa-ceva-nu-s-a-mai-gasit-in-ultimul-secol/

http://www.rador.ro/2019/12/11/prima-statueta-de-tip-venus-din-romania-veche-de-17-000-de-ani/ (11.12.2019)

Colectivul de cercetare al Muzeului Evoluției Omului și Tehnologie în Paleolitic, din cadrul Complexului Național Muzeal ”Curtea Domnească” din Târgoviște, instituție subordonată Consiliului Județean Dâmbovița, anunță comunitatea științifică și opinia publică din România că a descoperit, prin săpături arheologice, într-o nouă așezare paleolitică  (denumită Piatra Neamț 1), prima statuetă de tip Venus din țara noastră, în data de 21iunie 2019.

https://www.agerpres.ro/cultura/2019/12/18/dambovita-prima-statueta-de-tip-venus-din-romania-expusa-la-targoviste--422440

Expoziția de la Târgoviște

https://www.facebook.com/711280575560705/photos/gm.793163184456610/2800802393275169/?type=3&theater

https://targovistenews.ro/live/prima-statueta-de-tip-venus-din-tara-noastra-expusa-la-targoviste/

http://bazarmedia.ro/2019/12/18/video-eveniment-venus-de-piatra-neamt-17-000-de-ani-a-fost-expusa-publicului/

https://www.stiri-neamt.ro/neamt-descoperire-importanta-la-piatra-neamt-cea-mai-veche-sculptura-in-piatra-din-romania/

https://adevarul.ro/locale/targoviste/prima-statueta-tip-venus-romania-veche-17000-ani-expusa-publicului-1_5df1dcdf5163ec4271f070bb/index.html

https://editiadedimineata.ro/descopera-romania-prima-statueta-de-tip-venus-din-tara-noastra-veche-de-17-000-de-ani/

https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/cea-mai-veche-sculptura-din-romania-veche-de-17-000-de-ani-prezentata-publicului-pe-18-decembrie--239052.html

https://realitateadedambovita.net/videofoto-momente-emotionante-la-prezentarea-celei-mai-vechi-statuete-din-romania-17000-de-ani/

Descoperită prin săpături arheologice, într-o nouă așezare paleolitică (denumită „Piatra-Neamț 1”), în data de 21 iunie 2019, statueta este, potrivit datărilor cu radiocarbon AMS, cea mai veche sculptură în piatră din România (17.000 de ani) și din această parte a Europei, reprezentând și una dintre cele mai importante descoperiri paleolitice de pe continentul nostru.

Despre înscenarea descoperiririi și ancheta ziarului Libertatea.

https://www.libertatea.ro/stiri/inscenarea-lui-venus-cum-s-a-regizat-in-2019-cea-mai-importanta-descoperire-paleolitica-din-istoria-romaniei-am-facut-aicea-un-scenariu-ca-am-gasit-o-2845585

”Elena Nițu m-a sunat din Târgoviște pe 20 iunie și ne-a zis să mergem să săpăm a doua zi, vineri, că ea trebuia să încheie nu știu ce documente. Săpăturile erau la 2,50 metri și trebuiau să fie la 3 metri, în actele pe care urma să le predea”, a spus Popa.  Acolo, într-o ravenă, spun amatorii Popa și Smeu, au săpat începând cu ora 10 dimineața. Acolo, „au zis: «Ce facem, domnul Popa, ce facem acuma? Stăm, păzim statuia aicea?» Zic «Nu, luaţi-o, o ducem la hotel». Am pus-o în folie, fotografiile sunt…” 

A doua zi, de dimineață, toți au plecat spre sit. Au plantat statuia în pământ. ”Am adus-o înapoi. Pentru că i-au rămas urmele spatelui în argilă. Şi-am pus-o exact în locul ei. Şi am făcut o poveste, că am descoperit-o, că aia, că aia”, a povestit inginerul silvic Popa. 

 În filmul realizat de Ghimiș, pe care jurnaliștii Libertatea l-au urmărit ieri la Târgoviște împreună cu profesorul Cârciumaru, se vede cum Elena Nițu și toți ceilalți se prefac că descoperă statuia. Marin Cârciumaru a refuzat să pună filmul la dispoziția publicului.

”Haideți toți, ne filmează, e istorie! Bravo! Bravo!”, spun Elena Nițu și colegii săi, la înscenarea descoperirii, filmată pe 22 iunie 2019. 

 Cârciumaru a zis că ”da, colegii mei au îngropat statuia, dar e o reconstituire, se întâmplă în arheologie”.

https://www.libertatea.ro/stiri/10-30-ciudata-poveste-a-statuii-venus-din-paleolitic-lucrurile-se-complica-dupa-ce-libertatea-a-scos-la-iveala-inscenarea-descoperirii-ei-2846411

https://www.libertatea.ro/stiri/obsesia-venus-inca-de-acum-5-ani-profesorul-carciumaru-spera-sa-gaseasca-statueta-veche-de-20-000-ani-iata-ce-discuta-cu-dacologul-roxin-2847004

https://www.youtube.com/watch?v=jwvgl_5Q7Nk

https://voceadambovitei.ro/2020/01/statueta-venus-descoperita-la-piatea-neamt-si-prezentata-la-targoviste-este-un-fals/

https://www.libertatea.ro/stiri/politia-va-face-verificari-in-cazul-statuetei-venus-de-piatra-neamt-arheologii-nu-au-anuntat-descoperirea-artefactului-desi-erau-obligati-prin-lege-2850634

https://vestea.net/statueta-venus-de-la-piatra-neamt-nu-a-fost-extrasa-din-sit-autorizat-directia-pentru-cultura-neamt-nu-a-fost-anuntata-asa-cum-e-legal/

http://www.cultura.ro/comunicat-de-presa-privind-descoperirea-arheologica-de-la-piatra-neamt

Articole în limbi de circulație internațională

https://www.romania-insider.com/romania-venus-paleolithic-statue-controversy

https://lepetitjournal.com/bucarest/actualites/la-venus-presumee-decouverte-en-roumanie-suscite-la-controverse-271544

https://www.unexplained-mysteries.com/forum/topic/333694-romanian-venus-figurine-stirs-controversy/

https://archaeologynewsnetwork.blogspot.com/2020/01/discovery-of-17000-year-old-venus.html

The alleged discovery of a 17,000-year-old Venus figurine in an archaeological site near Piatra Neamt, in North-Eastern Romania, has stirred controversy after local journalists reported that the figurine was found by two amateurs, not professional archaeologists, raising questions about its authenticity. The team of archaeologists who was in charge of the site staged the discovery and made photos suggesting that they were on site when the figurine was found, thus aiming to make the discovery more credible.
The circumstances in which the statue was found, the impossibility to date the material from which the statue is made, its nearly perfect state, and the style that doesn’t match the period when it was supposedly created point rather to a fake than to an authentic discovery, according to specialists.

Alte reacții. Teoria falsului

https://www.tolo.ro/2020/01/06/venus-de-la-piatra-neamt-trebuie-considerata-un-fals-pana-la-certificarea-de-catre-specialisti-independenti-spune-mircea-anghelinu-unul-dintre-cercetatorii-cei-mai-reputati-in-ar/

https://www.libertatea.ro/stiri/profesor-universitar-mircea-anghelinu-despre-venus-de-la-piatra-neamt-statueta-este-un-fals-2848301

„Până la certificarea de către specialiști independenți a autenticității acestui artefact, «Venus de la Piatra Neamț» trebuie așadar considerată un fals, «plantat» într-un sit nu o dată, ci, vedem, de două ori! Promovarea ei ca autentică, sub orice formă, reprezintă în cel mai bun caz o formă de neprofesionalism, iar în cel mai rău, o impostură asumată”

http://www.contributors.ro/cultura/venus-de-la-poiana-cire%C8%99ului-despre-o-statueta-falsa-%C8%99i-o-mistificare-arheologica/

https://theworldnews.net/ro-news/un-reputat-arheolog-european-se-arata-sceptic-in-privinta-statuetei-venus-din-piatra-neamt

„Din punctul meu de vedere arată foarte ciudat pentru o figurină „Venus” (personal nu prea îmi place termenul dar este ok). În general este o mare varietate printre aceste figurine și se întâmplă foarte rar ca două figurine să fie foarte asemănătoare, mai ales două din regiuni diferite. Aceasta însă arată mult ca statueta Willendorf din Austria. Cu toate acestea statueta din Willendorf este datată, folosind radiocarbon, cu 25.000-24.000 de ani î.Hr. Cu 7.000-8.000 de ani mai veche decât este datată figurina din România. De asemenea, figurina din România este foarte plată, ceea ce este foarte ciudat”

Reacții contra articolelor din Libertatea și contra teoriei falsului

https://www.libertatea.ro/stiri/arheologii-care-au-participat-la-descoperirea-lui-venus-din-piatra-neamt-isi-prezinta-versiunea-echipa-de-arheologi-este-singura-care-a-gestionat-situatia-2852025

http://daniel-roxin.ro/index.php/2020/01/03/daniel-roxin-catalin-tolontan-m-a-atacat-subrural-in-ziarul-libertatea-il-admira-pe-boia-si-nu-poate-digera-dacismul-citeste-aici/

https://diasporaazi.ro/inscenarea-lui-tolontan-despre-cea-mai-importanta-descoperire-paleolitica-din-istoria-romaniei/

https://uzp.org.ro/26401/controversata-statueta-veche-de-17-000-de-ani-de-la-piatra-neamt-dreptul-la-replica-al-echipei-care-a-descoperit-o/

https://uzp.org.ro/26242/despre-cea-mai-importanta-descoperire-paleolitica-din-istoria-romaniei/

https://uzp.org.ro/26512/cauza-scandalului-venus-si-mobilul-crimei/

https://uzp.org.ro/26460/prof-univ-marin-carciumaru-elena-nitu-este-reprezentanta-romaniei-in-uniunea-internationala-de-studii-de-preistorie-si-protoistorie/

https://romantv.ro/2020/01/10/radar-tv-s04e01-descoperire-epocala-umbrita-de-un-scandal-monstru/

https://mesagerulneamt.ro/2020/01/cafeaua-de-dimineata-adevaruri-despre-statueta-venus-de-la-piatra-neamt/

https://incomod-media.ro/2020/01/06/cine-vrea-sa-arunce-in-derizoriu-o-descoperire-arheologica-epocala-pentru-romania/

http://daniel-roxin.ro/index.php/tag/venus-de-piatra-neamt/

http://daniel-roxin.ro/index.php/2020/01/10/daniel-roxin-cine-este-natasha-reynolds-reputatul-arheolog-european-care-a-suspectat-de-fals-statueta-venus-descoperita-in-romania/

http://daniel-roxin.ro/index.php/2020/01/11/daniel-roxin-sorin-nemeti-arheologul-paranormal-revelatii-supranaturale-despre-statueta-venus/

Legislație

De fapt lucrurile stau așa: doi muncitori au sapat singuri intr-un sit arheologic.  Chiar dacă noul sit Piatra Neamț 1 (restaurantul Căprioara) nu e inregistrat in RAN era în 21 iunie 2019 când cei doi săpau fără asistență arheologică într-o zonă cu patrimoniu arheologic cunoscut și cercetat cf. art. 2 (1) h din OG43/2000, sau, cel puțin, într-o zonă cu patrimoniu arheologic reperat art. 2(1) j). Iar art. 3 (3) spune că Cercetarea arheologică se realizează, în condiţiile prezentei ordonanţe, de către personalul de specialitate atestat şi înregistrat în Registrul arheologilor, conform prevederilor Regulamentului săpăturilor arheologice din România, precum şi cu respectarea normelor privind standardele şi procedurile arheologice şi în acord cu principiile Codului deontologic al arheologilor din România. Iar conform art. 25 (1): Efectuarea oricăror lucrări care pot afecta siturile arheologice, în absenţa certificatului de descărcare de sarcină arheologică, se consideră distrugere a monumentelor istorice şi se pedepseşte potrivit prevederilor legii penale. 

Un investitor care sapă fundații într-o zonă fără patrimoniu arheologic reperat (deci fără să fie în RAN sau LMI) și după descoperirea unor vestigii continuă lucrările fără asistență arheologică, distrugând patrimoniul arheologic, cade sub incidența articolului 25 (1), chiar dacă situl respectiv (odată reperat ca atare) nu a fost înscris în regim de urgență în LMI sau RAN. Deci, descoperirea întâmplătoare de vestigii în zone care nu sunt declarate situri arheologice este una, dar distrugerea prin lucrări sau cercetarea arheologică neautorizată în zone cu patrimoniu arheologic reperat este altceva.

Vezi și legea 182 din 25 octombrie 2000 (republicată) privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, art. 47 zice (1) Cercetările arheologice sistematice, precum și cele preventive sau de salvare, efectuate de persoane juridice, sunt autorizate, coordonate și controlate de Comisia Națională de Arheologie și de Ministerul Culturii, potrivit legislației în domeniul protejării patrimoniului arheologic. (2) Persoanele fizice sau persoanele juridice neautorizate nu au dreptul de a efectua în siturile arheologice detecții și cercetări sau orice fel de alte intervenții care pot deteriora sau pot afecta aceste situri.

Pentru ce s-a întâmplat cu piesa din momentul descoperirii și până azi (de ce arată atât de diferit și unde au dispărut patina și ocrul) ar trebui sesizată Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, care conform HG 1546 din 18 decembrie 2003 pentru aprobarea Normelor de conservare şi restaurare a bunurilor culturale mobile clasate ar trebui să solicite date privind demersurile anterioare restaurării  (inventariere, clasare, solicitare apobării CNMC pentru restaurare piese de tezaur, analize și investigații în urma cărora s-a propus restaurarea, comisia de resturare) și întreaga documentația de restaurare, care cuprinde: a) fişa de evidenţă; b) fişa de conservare; c) documentaţia restaurărilor anterioare; d) documentaţia de investigaţii; e) documentaţia foto; f) metodologia de restaurare; g) procesul-verbal al comisiei de restaurare; h) jurnalul de restaurare.