Dezbatere Arheologia pentru toți la Institutul Național al Patrimoniului
https://www.facebook.com/Patrimoniu/videos/263292064737094
https://www.facebook.com/Patrimoniu/videos/271062790774996
Relevanța
cercetării arheologice în România de azi[1]
Acum
o jumătate
de secol, John M. Fritz și Fred T. Plog spuneau: «We suspect that
unless archaeologists find ways to make their research increasingly relevant to
the modern world, the modern world will find itself increasingly capable of
getting along without archaeologists».[2] Este
o idee la care trebuie să reflectăm și de la care trebuie pornite discuțiile
referitoare la rolul și relevanța arheologiei în societatea de azi. Sigur că puteam
începe, în cheie pozitivă, cu niște truisme de tipul: preocuparea pentru trecut
este una din trăsăturile definitorii ale umanității, care ne separă de regnul
animal, că studierea, explorarea și gestionarea trecutului pentru uzul generațiilor
prezente și viitoare este o obligație morală a oricărei societăți civilizate[3]. Dar asta ar avea rolul să ne sporească încrederea în
importanța disciplinei și meseriei noastre, să ne crească gradul de confort și
să ne izoleze mai departe în turnul de fildeș al omului de știință care face
cercetare de dragul cercetării.
Orice
arheolog întrebat în public dacă își consideră meseria relevantă pentru lumea modernă
va răspunde pozitiv. Suntem excedați de importanța ei pentru că așa am fost învățați
de profesorii noștri, pentru că e o meserie aleasă din pasiune și făcută cu pasiune,
aproape un hobby, pentru că pe măsură ce o practici se dezvoltă un atașament
special față de vestigii și locul unde sunt acestea cercetate (anume șantierele).
Această pasiune și atașamentul sunt firești și pozitive până la un punct: misiunea
arheologului este să cerceteze vestigiile trecutului și să le prezerve nu
pentru sine, ci pentru societate. Mijloacele, cercetarea arheologică în sine,
nu trebuie să se substituie scopului, salvarea/prezervarea și valorificarea acestor
vestigii, integrarea lor într-un discurs care să permită accesul lor, ca surse/izvoare,
în narațiunile istoriilor
generale din spațiul public și din manualele de gimnaziu și liceu.
Există
azi în România două categorii de cercetare arheologică: sistematică și preventivă,
cu ponderi și relevanțe diferite în societate. O să mă opresc aici doar asupra
gradului de relevanță social a cercetării arheologice sistematice sau
fundamentale. Generația veche de arheologi deplânge constant restrângerea
activității sezoniere cunoscute sub numele de cercetare arheologică sistematică
și acapararea spațiului public, sub presiunea investițiilor și progresului, de
noua formă de arheologie, cea preventivă. Motivele invocate sunt mai multe: șantierul
arheologic sistematic are un rol formator pentru tineri și este un șantier-școală
pentru noi generații de arheologi, cercetarea sistematică se face în tihnă și cu
metodă, cu înregistrarea detaliată a contextelor, doar aici putându-se vedea
coloane stratigrafice complete spre deosebire de arheologia preventivă care se
face în viteză, sub presiunea timpului și unde partea superioară a solului e decapată
mecanizat. Sigur, trebuie adăugată o nostalgie paseistă de tipul où sont les neiges d'antan? Împuținarea șantierelor sistematice (mai puține în comparație
cu ce epocă? ne putem întreba) s-ar datora lipsei finanțării, în condițiile în
care autoritățile locale sau județene care patronează muzeele, ori universitățile
și Academia nu mai sunt interesate în programe de finanțare a șantierelor arheologice
sistematice. Singurul instrument prin care Statul român mai contribuie la
cercetarea arheologică sistematică este PNFCA (Planul Național de Finanțare a
Cercetărilor Arheologice Sistematice) prin care Ministerul Culturii acordă, pe
baza unor proiecte anuale, contracte de finanțare pentru circa 30 de șantiere
sistematice. Pe lângă faptul că suma totală alocată este derizorie chiar în
comparație cu țări mici vecine, precum Bulgaria, în ultimii ani putem număra o
sincopă, Planul Național nefiind pus în operă în anul 2015. În aceste condiții șantierele
sistematice tind să se transforme în jocuri cu lopățica în nisip. Nefinanțate,
fără colective funcționale, fără mână de lucru și, mai ales, fără rezultate. De
unde rezultate? când se sapă o unitate de săpătură pe an, sau uneori aceeași
casetă mai mulți ani la rând. Eu personal cred că sistemul actual de organizare
a șantierelor sistematice este perimat sau, altfel spus, cercetare arheologică
fundamentală în România este într-o criză profundă. Cred că cei care mai
continuăm să săpăm sistematic o facem oarecum din inerție, că așa am apucat și
ne este frică să renunțăm. Nu cred că se întâmpla nimic grav dacă ultimii
arheologi «sistematici» renunță la jocul lor secund și își îndreaptă atenția
spre nevoile reale ale țării noastre capitaliste, anume arheologia preventivă și
de salvare. Socialismul s-a terminat de vreo 30 de ani și cu el și eroismele oamenilor
noi produși de el, care își consumau vacanțele, banii, sănătatea numai să
mai facă o groapă sistematică în plus.
Lăsând ironia la o parte nu
putem să nu ne întrebăm de unde indiferența asta a Statului român și a instituțiilor
de învățământ și cercetare vizavi de cercetarea arheologică fundamentală? Este
o cercetare care nu produce efecte directe sensibile în economic și în social. Arheologii
săpând o așezare nu vor găsi leacul pentru cancer sau vaccinul pentru SARS-CoV-2,
în mod sigur. O asemenea cercetare poate să aducă noi informații pentru rescrierea
istoriei patriei și reșaparea suprastructurii ideologice care rulează acum România
modernă. Dar nu e o presiune urgentă, mai putem funcționa ca stat, o vreme, zic
eu, cu metanarațiunile daco-românismului, chiar așa erodate cum sunt. Altfel
spus, în economia societății moderne cercetarea arheologică sistematică este
prea puțin relevantă.
Niciodată
arheologii nu vor accepta că ei poartă vreo vină. Așa sunt vremurile, care s-au
schimbat, vinovată este fatidica lipsă a banilor, autoritățile care nu-i
consultă când fac Disneyland-uri pe siturile arheologice pentru atragerea turiștilor,
asociațiile de reenactment istoric care fac spectacole și simulări simpluțe ca
să popularizeze istoria (adică nenumăratele victorii ale dacilor asupra
romanilor), dacomanii care nu citesc și nu înțeleg cărțile de istorie și
arheologie etc. Singura vină pe care și-o asumă este că nu se face știință de
popularizare, că nu se vine în fața publicului cu rezultatele imediate ale
cercetării, că nu se sensibilizează autoritățile locale și nu li se explică
importanța vestigiilor, într-un cuvânt că, noi, arheologii, suntem deficitari
la capitolul arheologie publică. Sintagma este o traducere a celei de public
archaeology prin care majoritatea arheologilor
înțeleg doar că trebuie să facem zilele porților deschise pe șantiere, să vină
copiii să dezgroape cu șpaclul niște cioburi din lada cu nisip.
Opinia mea este
că arheologii înșiși, cei din trecutul apropiat și de azi, poartă o parte din
vină pentru faptul că arheologia ca «dezgropare» a trecutului devine pe zi ce
trece tot mai irelevantă pentru societate. Pentru a conștientiza asta trebui să
încercăm să privim meseria din exterior, de sus cumva, pentru a-i vedea locul
printre alte meserii. Mult timp după Revoluție nici nu a existat în
nomenclatorul meseriilor, iar azi nu este în codul CAEN (Clasificarea activităților
din economia națională), așa că nu poți oferi servicii de arheologie ca PFA
(Persoană Fizică Autorizată), dar poti oferi legal servicii de astrologie și
spiritism. Dacă întrebăm cetățenii din România cu un grad de instrucție mediu despre
arheologie, vor remarca că e o meserie interesantă (nefiind întotdeauna siguri
care e legătura cu dinozaurii), vor face referire la Indiana Jones (și pentru că
noi ne prezentăm așa în publicitatea proprie), știu că patrimoniul blochează sau
întârzie dezvoltarea infrastructurii și chiar construcțiile private, că e o muncă
grea de teren, că se bea mult pe șantiere, iar arheologii cu pălăriile și hainele
lor tehnice cu buzunare pentru ruletă și șpaclul Marshalltown au așa un aer
boem. Și, cel mai important, că arheologii nu își publică decât cu întârziere și
foarte greu cercetările, iar atunci când o fac, o fac în reviste de specialitate
sau în cărți stil raport, într-un limbaj descriptiv-tehnicist care le face greu
de digerat de către public larg consumator de carte de istorie. Arheologul este
un specimen interesant, oarecum boem, care face o muncă ca un hobby, ca o
distracție continuă, care nu are obligații stricte de a valorifica/disemina
rezultatele, care sare de pe un șantier pe altul, ca și cum ar trăi într-o
tabără de vară eternă. Acest personaj imaginar – arheologul român - există într-o
oarecare măsură ca produs al imaginației opiniei publice, dar în principiu nu
există prea mulți arheologi liberi profesioniști, freelancers, în România, care
să-și practice așa meseria. În principiu, majoritatea celor care activează azi
în teren, sunt angajați în muzee și, mult mai puțini, sunt cercetători în institute
sau cadre didactice. Arheologii sunt deci muzeografi, cu obligații de
gestionare și valorificare a patrimoniului mobil în perioada post-săpătură. Ca
să parcurgă treptele profesionale trebuie să publice articole științifice, să
participe la conferințe, să organizeze expoziții pentru public, să facă
activități de pedagogie muzeală. Nu cred că există vreo instituție în România, autorizabilă
să desfășoare cercetare arheologică, care să aibă angajați pe perioadă
nedeterminată arheologi doar ca să participe la cercetarea în teren.
De ce nu reușim
să publicăm mulțumitor rezultatele? Știe toată lumea că sunt șantiere cercetate
integral de decenii ale căror materiale zac în depozitele muzeelor, iar arhivele
sunt împrăștiate între instituții și moștenitori. Nu doresc să amintesc nici un
nume, să nu jignesc memoria profesorilor noștri sau colegii mai în vârstă, dar multe
asemenea cazuri sunt cunoscute tuturor în funcție de epoca de care se ocupă.
Sigur că înmulțirea exponențială a săpăturilor reduce timpul petrecut pentru prelucrarea
și interpretarea materialului, pentru studiu propriu-zis și valorificare științifică.
La criza de timp se adaugă atașamentul special față de șantierul propriu (moștenit
de la arheologii înaintași) și orgoliul descoperitorului. Șantierul devine aproape
personal, un loc unde doar tu ai voie să te joci cu șpaclul, pentru că l-ai moștenit
după o lungă ucenicie și ai fost confimat de un organism consultativ al
Ministerului Culturii, adică CNA (Comisia Națională de Arheologie). Uităm că orice
autorizație de săpătură sistematică se acordă doar anual, că este un simplu permis
de săpătură acordat pe un proiect determinat pentru un an. Nici o lege azi
nu dă cuiva exclusivitate pe un sit, că acesta este Histria, Cetățile dacice
din Munții Orăștiei (de fapt, un complex de situri), Potaissa sau Micia. Responsabilii
științifici de ieri și de azi au avut și au preeminență pe un șantier pe baza
unor cutume, a unor obișnuințe cimentate de prietenii și respect reciproc. Orice
arheolog trebuie să se obișnuiască cu ideea că nu este proprietarul de drept al
niciunui șantier, ci doar îți desfășoară activitatea conjunctural acolo.
Vestigiile descoperite în momentul când a fost titular de autorizație nu îi
aparțin, ci intră în colecțiile muzeelor. Sigur, are drepturi științifice
pentru publicarea lor și a contextelor din care provin, dar acestea ar trebui
limitate la o perioadă rezonabilă de timp. Prevederi ale legislației actuale conțin
reglementări referitoare la cinci ani de la descoperire, dar nimeni nu le-a
adus vreodată în discuție. Cunosc multe săpături și materiale arheologice publicate
la 50 de ani de la descoperire (chiar mai mult, cunosc unele nepublicate de 100
de ani și totuși cu drepturi științifice moștenite). Și în condițiile date ne
mirăm că există această communis opinio cum că arheologii sapă mult și
publică puțin, iar unii nu publică deloc.
Să revenim la
cealaltă chestiune vinovată de scăderea relevanței arheologiei în societatea de
azi, anume producțiile științifice inaccesibile publicului larg. Multe articole
și monografii (unele rapoarte de descărcare de sarcină arheologică asamblate)
păstrează exprimări de tipul «în S01, în caroul 2, Z1 intersectează Cx.1»,
detalii din etapa de lucru și de înregistrare care trebuie simplificate și
traduse pe înțelesul publicului nespecialist în forma finală a publicației.
Cunosc mulți oameni curioși, bine pregătiți în meseriile lor sau cu educație
umanistă, care au capotat de la primele capitole în încercarea de a citi o carte
rezultată dintr-o cercetare arheologică. Alți arheologi nici măcar nu pot să
publice articole cu sens sau, horribile dictu, cărți. Sistemul actual obligă
practicienii arheologiei să parcurgă următoarele etape: student - arheolog, apoi
arheolog debutant, specialist și expert. Sistemul ar trebui simplificat prin recunoașterea
situației de fapt: nu toți cei care încep meseria asta pot ajunge arheologi
experți. Ca să promovezi la treptele superioare trebuie să produci articole,
studii și cărți, adică să valorifici ce ai săpat. Acest sistem procustian crează
o presiune inutilă pentru cei care nu pot și nu doresc să publice. Ar fi mai simplu
ca, după ucenicia obligatorie în timpul studiilor, să existe un registru al
arheologilor cu doar două categorii: tehnicieni de săpătură a căror misiune
este cercetarea în teren și înregistrarea precisă a datelor și arheologi experți
care să-și asume valorificarea prin studiu a rezultatelor (în echipe complexe
pluridiscilinare, în care să fie integrați și tehnicienii, nu după modelul
vechi al responsabilului care publică tot ce se găsește, se pricepe la toate și
toate vestigiile și arhiva îi aparțin).
Nu vreau să mă mai lungesc și notez doar câteva
idei care ar face arheologia sistematică mai relevantă azi. Anume reorganizarea
profesiei în așa fel încât să nu mai existe sute de șantiere sistematice prost sau
deloc finanțate la nivel național și ale căror rezultate să se rezume la
scurtele rezumate din CCA (Cronica Cercetărilor Arheologice). Ca și în alte domenii
ale cercetării fundamentale (de tipul celor derulate prin UEFISCDI) ar fi utilă
crearea unor proiecte de cercetare multianuale care să finanțeze cercetarea
arheologică și publicarea rezultatelor pentru un sector de sit ales ca subiect.
Iar rezultatele să fie imediate și cuantificabile. Arheologia trebuie să se
autonomizeze ca profesie, să renunțe la statutul ancilar, să se desprindă de
istorie (prin revigorarea studiilor de profil, acum pe cale de dispariție). Ministerul Culturii nu trebuie să finanțeze
cercetarea arheologică, ci exclusiv muzeele și siturile arheologice. Cercetarea
trebuie finanțată și reglementată de Ministerul Educației și Cercetării, iar pentru
asta este nevoie de schimbarea radicală a legislației. Nu este nevoie azi de așa multă cercetare fundamentală
în arheologie, dar este nevoie de arheologi bine pregătiți ca să facă față cercetărilor
preventive în creștere exponențială. Ar trebui finanțate maxim 20 de șantiere-școală,
distribuite uniform geografic și cronologic, unde viitorii arheologi să învețe
stratigrafia de sub glie până la pământul steril. Atât timp cât arheologii nu vor
acționa cu responsabilitate și profesionalism față de vestigii (cercetând
moderat, valorificând științific și deschizându-se spre publicul amator de
istorie și care înțelege rostul meseriei noastre), vom deveni, cum ziceau Fritz
și Plog citați la început, din ce în ce mai irelevanți.
[1]Text prezentat
la colocviul «Arheologia pentru toți»,
19 iunie 2020, organizat de Institutul Național al Patrimoniului în cadrul
Zilelor Europene ale Arheologiei.
[2] J. M. Fritz, F. T. Plog, The
Nature of Archaeological Explanation, American Antiquity, 35, 4, 1970, 412.
[3] J. Flatman, Becoming an
Archaeologist. A Guide to Professional Pathways, Cambridge University
Press, 2011, 2.
