Marcus Aurelius contra SARS-CoV-2
În primele două săptămâni de carantină în România era la modă să scrii despre epidemii. Despre literatură referitoare la epidemii, despre Ciuma lui Camus, despre Dragoste în vremea holerei și mai ales să compui jurnale din anul ciumei în genul lui Defoe. Toți știu de pe facebook că democrația greacă a căzut din cauza ciumei, știu despre ciuma lui Iustinian, despre ciuma neagră din Evul Mediu și, mai ales, despre gripa spaniolă. Aș zice că dată cu apariția acestei ciume pneumonice chinezești din Wuhan și a carantinei globale, epidemiile sunt la modă. Toată lumea se pricepe la epidemie și la metodele de izolare eficace pentru prevenirea ei. Un fel de soluții actuale oferite de cunoașterea tradițională. Eu zic că e o iluzie, că bolile se schimbă odată cu omul și cu evoluția speciei. Ciuma antonină din secolul II p. Chr. a fost variolă sau pojar, ciuma bubonică din secolul XIV a fost provocată de o bacterie pentru care azi avem antibiotice, inventate sub presiunea unei boli virale, ca gripa spaniolă, o gripă porcină H1N1 de la începutul secolului XX. Odată cu declanșarea epidemiei mi-a venit în minte o frază citită în liceu. Toată cultura noastră e compusă din fraze disparate rămase în minte din copilărie și adolescență. Fraza respectivă era din proaspătul editat atunci Îndreptar pătimaș al lui Cioran, foarte la modă la începutul anilor '90. Zicea Cioran despre Marcus Aurelius: "E greu să iubești pe Marc Aureliu: să nu-l iubești, tot așa. Să scrii despre moarte și nimicnicie, noaptea într-un cort, să măsori micimile vieții în zăngănitul armelor!" Sigur că paradoxurile literare ale lui Cioran nu mă mai impresionează azi, dar atunci la 18 ani fraza asta a produs o impresie puternică și m-a urmărit, nu știu de ce, toată viața. Undeva, mai târziu, am aflat că Marcus Aurelius a murit de variolă sau pojar pe frontul marcomanic în 180 p. Chr., boală adusă de armatele venite cu Lucius Verus din războiul oriental. Lucius, celălalt împărat, murise și el de aceași boală în 169. Am aflat atunci că epidemia e democratică și lovește în mod egal pe miles gregarius, soldatul de rând și pe împăratul împăraților. Și l-am citit pe Marcus Aurelius. Și de atunci îl recitesc de fiecare dată când mă găsesc într-o dificultate oarecare. Și găsesc stoicismul lui potrivit pentru orice epocă, reconfortant, salvator, un model de comportament și un indicator al măsurii.
Marcus Aurelius, Către sine, II.14 (scris la Carnuntum/ Petronell, Austria, "în zăngănitul armelor"): Chiar dacă ți-ar fi fost hărăzit să viețuiești trei mii de ani, sau de tot atâtea ori zeci de mii, amintește-ți totuși că nimeni nu pierde altă viață decât cea pe care o trăiește și, de asemenea, că nimeni nu trăiește altă viață decât cea pe care o pierde. Până într-atât, deci, cea mai lungă existență poate fi socotită la fel cu cea mai scurtă, căci prezentul este egal pentru toți, chiar dacă trecutul nu este egal, iar ceea ce se pierde apare de cea mai mică importanță. Căci, cu adevărat , nimeni nu poate pierde nici trecutul nici viitorul. (...) Trebuie deci să-ți aduci aminte aceste două adevăruri: primul, că toate sunt identice din vecie și că se învârt în același veșnic circuit, deci nu este nici o deosebire, dacă un oarecare l-ar privi într-o sută de ani, în două sute sau într-un timp nemărginit. Al doilea, că și cel cu o viață foarte lungă și cel de timpuriu sortit morții, suferă o pierdere egală, deoarece prezentul este singurul de care pot fi lipsiți, fiindcă numai pe acesta îl au și fiindcă nimeni nu pierde ce n-are. Cool, man!
