De la Serra Maior la Aquileia? Din Wuhan în Lombardia.
Climatologia istorică este o disciplină la modă azi, mai ales în țările avansate care își permit studii științifice care să furnizeze așa-numitele proxy-data (carote
glaciare, sedimentologie, dendroclimatologie). Depunerile din calota glaciară
sau grosimea inelelor arborilor pot fi înseriate cronologic și corelate cu evenimente
climatice majore. Nu este un domeniu prea frecventat în România și mai ales nu pentru antichitate.
Desigur că depozitele sulfurate din calota glaciară sau inelele de creștere ale arborilor nu se
așează întotdeuna perfect în cronologia istorică și atunci trebuie apelat la izvoare
istorice care menționează evenimente naturale catastrofice sau prodigii celeste. Destul de rare
pentru antichitate, acestea sunt completate cu alte mențiuni ale unor consecințe cauzale: erupțiile vulcanice se asociază
cu cutremurele de pământ și valuri de tip tsunami. Suspensiile aruncate de erupțiile vulcanice în atmosfera
superioară întunecă cerul pentru perioade lungi (așa-zisa
dry fog), aduc ani fără vară și generează perturbări
climatice, perioade de răcire a climei (veri reci și ploioase, inundații). Înrăutățirea climatică, în condițiile fragilității agrare a societăților pre-moderne, duce
la recolte slabe și la perioade de foamete, cu consecințe sociale (invazii, tulburări sociale, jacquerii). Frigul,
foamea, dezordinea socială creează condițiile pentru producerea unor epidemii, chiar pandemii, cum
a fost ciuma antonină, de exemplu. Nu există neapărat un lanț cauzal direct: erupție vulcanică – răcirea accentuată
a climei – foamete – tuburări sociale – epidemii, dar este în mod sigur o
asociere de factori cauzali care se autodetermină. Nu pentru toate marile epidemii
din antichitate până în modernitate poate fi identificat acest scenariu, de pildă
vulcanii lipsesc pentru ciuma din 260 și pentru ciuma neagră din Europa secolului XIV.
O carotă glaciară din Groenlanda cunoscută sub numele de GISP2
înregistrează activitatea vulcanică din emisfera nordică. Sunt semnalate mai
multe erupții în epoca antonină, cele mai importante fiind
din 153, 162 și 182 p. Chr. În 153 p.Chr.
au erupt, probabil, vulcanul Kaimon din regiunea vulcanică Ibusuki din Japonia,
iar în 162 p. Chr. vulcanul Ksudach din Kamtchatka[1].
Sursele înregistrează două episoade de foamete în 161 și 166 p.Chr., iar Galenus menționează foamete între 161 și 169 p.Chr. în mai multe părți ale Imperiului. Aelius Aristides (Aristid. Or., 47.5)
amintește o iarnă foate grea în 165/166 p.Chr. cu furtuni puternice. Cronicile
chineze Heou Han Chou a lui Fan Ye și Zizhi tongjian a lui
Sima Guang menționează înrăutățirea climei și ierni
grele în 161 și 164/165 p.Chr. precum și episoade de foamete în 163
și 166 p.Chr.
Aparent activitatea vulcanică
intensă în Orientul îndepărtat a afectat puternic China, dar și întreaga emisferă nordică, inclusiv bazinul mediteranean.
Erupții vulcanice, nori de
cenușă în
atmosferă, ani
cu răcirea climei, recolte proaste, foamete și
invazii: existau toate condițiile
pentru izbucnirea unei epidemii. Ambele izvoare chinezești menționează o epidemie în februarie 161, iar Sima Guang amintește încă un episod în 164/165.
Nu se poate spune că epidemia
de variolă cunoscută sub numele de ciuma antonină a venit din China, dar sigur era
o boală nouă pentru care locuitorii Imperiului roman nu aveau imunitate. Așa se explică ravagiile pe care le-a făcut. Conform surselor vine din
Babilonia, adusă de armatele lui Lucius Verus, dar este îndoielnic că o boală
din Orientul Apropiat putea fi nouă pentru locuitorii bazinului
mediteranean. Pe de altă parte aflăm din cronicile chineze ca ambasadorii lui
Andun (Antoninus) din Ta-T’sin (Roma) se prezintă împăratului Houan-ti’ în al
nouălea an al perioadei Yên-hi[2]. Autorii studiului citat se întreabă dacă Roma și China erau bazine microbiologice
izolate înainte de acest moment al contactului dintre solii romani și curtea
chineză? Dacă da, atunci se explică virulența epidemiei de variolă cunoscută
sub numele de ciuma antonină. Și, uneori, istoria se repetă, cu sau fără
erupții vulcanice.
[1] B. Rossignol,
S. Durost, Volcanisme global et variations climatiques de courte durée dans l’histoire
romaine (Ier s. av. J-C. – IVème s. ap. J.-C): leçons d’une archive glaciaire
(GISP2), JRGZM 54, 2007, 414-415.
[2]
B. Rossignol, S. Durost, op. cit.,
420.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu